Unul dintre cele mai așteptate evenimente ale Festivalului, concertul a fost transmis inclusiv pe renumitul post de televiziune MEZZO.
La sfârșit de august și început de septembrie 2023, Orchestra Tonhalle din Zürich participă la patru festivaluri renumite: BBC Proms din Londra, Beethovenfest din Bonn, Festivalul George Enescu din București și Festivalul Internațional de Muzică Dvořák din Praga.
Orchestră Tonhalle din Zürich cântă sub bagheta celui de-al 11-lea dirijor, Paavo Järvi [1], începând cu stagiunea 2019/2020. Este formată din aproximativ 100 de muzicieni, din 20 de țări. Orchestra are cinci concertmaiștrii. A fost distinsă cu Premiul pentru Cultură Europeană - 2022.
În acest prestigios ansamblu simfonic cântă mai mulți instrumentiști de origine română, dacă ar fi să-i amintim doar pe violonistul George Bănică (al doilea concertmaistru), violoncelista Ioana Geangalău-Donoukaras și violonistul de naționalitate maghiară Josef Gazsi.
Concertul de la Sala Palatului a început cu Mișcarea simfonică nr. 1 «Pacific 231» de Arthur Honegger. Lucrarea era dedicată dirijorului Ernest Ansermet.
Compozitorul elvețian a vrut să traducă în textura orchestrală a piesei, compuse în anul 1923, experiența sonoră a unui tren cu locomotivă cu aburi (Whyte 4-6-2).
Aceasta pornește, merge cu viteză și se oprește, producând zgomotele mecanice specifice. Astfel, se aud: șuierat de aburi, zăngănit de roți și un fluier, toate descrise muzical. Honegger spunea că "locomotivele vibrează cu armonii, ele cântă. Pentru mine sunt creaturi vii și le iubesc așa cum alții iubesc femeile sau caii" [2].
Glumind, oare pe când o lucrare care să "traducă" sunetele deranjante ale soneriilor telefoanelor mobile ale spectatorilor din sala de concert, sonerii ce se aud de multe ori în momentele cele mai delicate ale interpretării (pianissimo)? Din păcate, așa s-au petrecut lucrurile în Sala Palatului, la acest concert. Deși spectatorii au fost atenționați chiar de către solistul serii - violoncelistul Andrei Ioniță -, deranjul sonor a continuat și după pauză. Cred că ar fi necesar un bruiaj al semnalului în interiorul sălilor de concert în timpul Festivalului, mai cu seamă că Radiodifuziunea Română încearcă să transmită în Uniunea Europeană aceste concerte cu distribuții de excepție.
Lucrarea conține cinci părți: 1. Oprire; 2. Pornirea locomotivei; 3. Accelerarea vitezei; 4. Conducerea cu viteză maximă; 5. Decelerație și oprire.
Însuși Honegger a specificat imaginea pe care o descrie muzical: "un tren de 300 de tone se năpustește prin noaptea întunecată, alergând cu 120 de mile pe oră."
Ascultam cum în interpretarea Tonhalle Orchester Zürich, dirijate de Paavo Järvi, prima parte se deschidea într-un tempo lent, care treptat se accelera. Savuros a fost efectul disonant care era folosit în Pacific 231. La începutul piesei se aude claxonul locomotivei, care nu sună deosebit de frumos, dar imită perfect acest sunet-zgomot. Pe un fundal anost de violoncele și contrabasuri, viorile și violele răspundeau cornilor în mai multe rânduri. Îmi imaginam cum locomotiva sta pe loc și aburul se ridica. Aceasta 'respira' parcă atât înăuntrul ei (cornii), cât și în exteriorul ei (viorile). Conducerea trenului era preluată, mai întâi de corzile grave, apoi se auzea răspunsul tromboanelor. Parcă zăream chiar tijele de cuplare sau angrenajele motorului cu abur. Cu fiecare secvență, duratele sunetelor deveneau mai scurte, dând senzația de accelerare. Temele fagotului, clarinetului și ale cornului englez răsunau pe rând. Trompetele 'gâfâiau' din greu, corzile marcau ritmul în pizzicato. La un moment dat toată orchestra 'urla'. Spre final, decelerarea devenea mai abruptă, mișcarea încetinea, fapt care se putea constata și din alcătuirea formulelor ritmice.
Admiram în interpretarea magistrală a Orchestrei Tonhalle din Zürich, modul în care sunetele instrumentelor cu coarde și cele de suflat de lemn se contopeau cu cele ale alămurilor din registrul grav. Paradoxal, instrumentele de percuție se ridicau arareori ca intensitate deasupra sonorității orchestrei, însă contribuția lor se putea percepe datorită adaosului de culoare și emoție.
În această muzică, ce este construită pe principiul tehnicii variaționale, se pot simți influențe ale stilului contrapunctic Baroc (Johann Sebastian Bach).
Ceva amenințător, se ivea prin forța de penetrare a vibrației contrabasurilor ce fundamentau armonic mersul melodiei. Era acolo o coordonare exemplară și o tensiune fantastică. În zona culminantă, totuși calitatea sonoră rămânea în limitele esteticului. În urma audierii atente a mișcării simfonice Pacific 231 poți constata că este o lucrare gândită nu numai în termeni programatici, ci și ca o muzică absolută, ca o idee abstractă de accelerare matematică a ritmului.
După această lucrare a lui Arthur Honegger, în anul 1949, s-a creat un film scurt: Pacific 231, în regia lui Jean Mitry.
Concertul de la Sala Palatului a continuat cu Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră în si minor, op. 8 de George Enescu, solist Andrei Ioniță, acompaniat de aceeași Tonhalle Orchestra Zürich.
Prima audiție absolută a Simfoniei concertante pentru violoncel și orchestră op. 8 avea loc la Salle Gaveau din Paris, la 13 februarie 1909, solist fiind Joseph Salmon, dedicatarul lucrării, iar dirijor, însuși George Enescu. Lucrarea este o capodoperă de un intens lirism muzică în care elementul național răzbate destul de vag. Anumite inflexiuni prefigurează motivul semnal din Preludiul la unison din Suita nr. 1 pentru orchestră op. 9. Pascal Bentoiu afirma despre această lucrare enesciană, că este "violent romantică în incandescența ei emoțională. Violoncelul solist conduce întreg discursul muzical, orchestra pare mai curând o imensă reverberație sonoră, o extindere în spațiul acustic a vocii soliste. Forma lucrării ar putea fi definită drept o Mare Fantezie, în sens schumannian sau lisztian"[3].
Violoncelistul Andrei Ioniță a excelat prin sunetul său de mare calitate, care a împodobit cu mare expresivitate arcurile melodice din cantilene. Totodată, admiram finețea pe care o demonstra în executarea figurațiilor rapide (în spiccato sau în legato), în timp ce orchestra desfășura teme lirice de o mare frumusețe. Notația din partitura solistică energico era transpusă în vibrații, în contextul atmosferei generale. Modelarea 'plastilinei' sonore avea ca efect menținerea vie a firului melodic, ceea ce mă ducea cu gândul la melodia infinită. Pasajele de velocitate, cu mers labirintic cromatizat ori cu duble coarde în octave, erau cântate cu acuratețe și naturalețe. Splendid au sunat suprapunerile de triplări ale notelor solistului cu tema expusă de clarinet.
Foarte aplaudat, violoncelistul Andrei Ioniță a oferit trei bis-uri, interpretând cu virtuozitate Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu, acompaniat cu bună dispoziție de Orchestra Tonhalle, dirijată de Paavo Järvi, apoi, a cântat solo o piesă suedeză cu elemente de mare tehnicitate și cu inflexiuni de muzică country americană, iar al treilea bis a fost Sarabanda solo de Johann Sebastian Bach.
Concertul s-a încheiat cu Simfonia nr. 9 în mi minor, op. 95, Din lumea nouă de Antonin Dvořák. Orchestra Tonhalle din Zürich, dirijată de Paavo Järvi (fără partitură) a uluit pur și simplu auditoriul prin interpretarea acestei faimoase lucrări simfonice. Compusă în anul 1893, prima audiție a avut loc în luna decembrie 1893, la Carnegie Hall din Midtown Manhattan, New York City. Dirijor a fost Anton Seidl. Este considerată una dintre cele mai cunoscute simfonii. Nu este de mirare că astronautul Neil Armstrong, în timpul faimoasei misiuni Apollo 11, din 1969 (aselenizarea primului om pe Lună), a dus cu el în spațiu, o înregistrare a lucrării. Glumind, Orchestra Filarmonicii din Israel a adus capodopera lui Dvořák mai aproape, în București, interpretând-o magistral, luminându-i toate fațetele, făcând să sclipească toate motivele muzicale superbe (cu aluzie la ritmurile tradiționale ale cântecelor spirituals).
"Ceea ce îi conferă individualitate muzicii simfoniei, făcând-o să nu semene cu nimic, este energia ce transpare în fiecare pagină, o senzație de plenitudine care interzice alunecarea în deprimare (...) Melancolia e doar un interludiu în proiecția energetică din simfoniile lui Antonin Dvořák"[4].
Fiecare parte a simfoniei a creat o altă lume, însă în care bagheta magică a lui Dvořák inventa teme muzicale de o mare inspirație (1. Adagio; 2. Largo; 3. Scherzo. Molto vivace; 4. Final Allegro con fuoco). Recunoșteam în prima mișcare o polcă cehă (în tema secundă) sau mai apoi, spiritualul afro-american Swing Low, Sweet Chariot.
Instrumentiștii Orchestrei Orchestrei Tonhalle din Zürich, dirijată de Paavo Järvi cântau cu dăruire, profesionalism, sensibilitate, toți pentru unul și unul pentru toți, ceea ce făcea ca tonicitatea acestei simfonii să provoace o mare bucurie. De câte ori o ascultăm încă îi mai descoperim iluzorii oglindiri ale lumii nevăzutului, acolo unde sunetele nu mor niciodată.
Aplauze, ovații flori și o recunoștință inexprimabilă prin cuvinte, acestor muzicieni înzestrați supra-omenește cu talent.
La bis, publicul a ascultat Valse trist de Jean Sibelius.
NOTE
* Fotografiile din concert au fost realizate de Andrada Pavel, cu exceptia celei marcate diferit.
[1] Printre dirijorii care au condus ansamblul de-a lungul anilor se numără: Friedrich Hegar (1868-1906), Volmark Andreae (1906-1949), Erich Schmid (1949-1957), Hans Rosbaud (1957-1962), Rudolf Kempe (1965-1972), Gerd Albrecht (1975-1980), Christoph Eschenbach (1982-1986), Hiroshi Wakasugi (1986-1991), David Zinman (1991-2014), Lionel Bringuier (2014-2018).
[2] Nichols, Roger: The Harlequin Years: Music in Paris 1917-1929, Berkeley: University of California Press, 2002, pag. 234.
[3] romania-muzical.ro/anul-george-enescu/simf_concertanta_op8
[4] Tuchilă, Costin: articolul Punctul pe cuvânt Posts Tagged 'simfonia din lumea nouă Dvorak' - costintuchila/simfonia-din-lumea-noua-dvorak/