Gil Shaham nu e la primul concert în Festivalul Enescu și nici la prima colaborare cu dirijorul israelian Lahav Shani, cu care a interpretat același concert de Brahms, unul dintre preferatele lui, la ediția din 2021 a Festivalului George Enescu, atunci împreună cu Orchestra Filarmonică din Rotterdam. Tot în 2021, Shaham a susținut un recital în Biserica Catolică din Sibiu, cu o combinație de baroc (în perfectă potrivire cu barocul târziu al lui Brukenthal și al Palatului său emblematic) - Bach, cu Partita nr. 2 și 3 și Sonata nr.2, și contemporan - 3 compozitori americani: dirijorul Scott Wheeler, violistul Max Raimi și Reena Esmail.
Gil Shaham are o lungă și frumoasă carieră muzicală, pornită cu debutul, la doar 10 ani, cu Orchestra Simfonică din Ierusalim, urmată de întâlnirea cu Zubin Mehta și admiterea un an mai târziu la celebrul Conservator Juilliard din New York: "În acea zi m-am gândit să renunț la vioară și să devin electrician. Am ajuns crezând că sunt cineva și am găsit o sută de Itzhak Perlman de vârsta mea... A fost o lecție de umilință de neuitat, neprețuită.". De aici și de la a-l înlocui în concert, la optsprezece ani, pe același Itzhak Perlman și până la cele două viori Stradivarius pe care cântă astăzi au trecut patru decenii de performanțe solistice.
Concertul Orchestrei Filarmonice din Israel, a cărei conducere tânărul Lahav Shani a preluat-o în 2020 de la Zubin Mehta, a început cu Uvertura nr. 2 în Mi bemol major op. 2 de Louise Farrenc, o bucată muzicală romantică de mică întindere, pe care, similar întregului concert, Shani a dirijat-o fără partitură. A doua lucrare a fost Simfonia nr. 104 în Re major H. 1/104 de Joseph Haydn, ultima lui simfonie, cunoscută ca Simfonia londoneză, fastuoasă și jovială, ca un menuet de curte princiară, vioi și luxuriant.
Climaxul serii a fost, desigur, Concertul în Re major pentru vioară și orchestră op. 77 de Johannes Brahms, compus în 1878 pentru violonistul și prietenul compozitorului, Joseph Joachim. Orchestra introduce temele muzicale și Shani pregătește intrarea lui Shaham. Vioara are un sunet plin, cald, și linia melodică e un început de anotimp torid, un preambul viguros, în conversație cu oboiul și flautul. Mânuirea arcușului e ușoară, efortul, dacă există, e interiorizat în privirea concentrată pe corzi. Excursiile energice de arcuș construiesc cadrul dramatic, orchestra rezonează în oglindă. Shaham jonglează cu agilitate printre notele duioase, molcome. Când se pregătește de atac, scutură capul, degetele aleargă pe corzi, orchestra îl ascultă și preia încordarea. Când lirismul invadează spațiul sonor, zâmbește larg dirijorului, chimia e evidentă, iar în măiestria din solo-uri, orchestra îl ascultă aproape fără respirație. Ușurința cu care execută pasajele de intensitate mică e încântătoare și notele lungi, abia auzite, coboară o liniște atentă peste public. Vioara toarce neobosită firul magic al încântării prin muzică, iar admirația pentru Gil Shaham e la fel de palpabilă ca textura fină și moale a unui sul prețios de mătase orientală. Alteori, zbuciumul interogațiilor țâșnește de sub degete, Shaham sare pe loc când atinge apogeul temei și efortul e evident: brațul cu arcuș șterge fruntea, vioara are nevoie de acordaj.
În ultima mișcare, Allegro giocoso, ma non troppo vivace - Poco più presto, din nou în Re major, vioara pur și simplu erupe într-un iureș de dans ungar, cu forță și agilitate, preluat în scurt timp de întreaga orchestră, temă reluată și îmbogățită pe măsură ce dialogul se întețește. Ritmul sincopat, colorat, al viorii e însoțit de cavalcada orchestrei, cu bătăi energice de tobe și mișcări iuți de arcușuri, pentru ca finalul să tragă cortina, în suflu victorios de alămuri, peste un concert care și-a pus punctul lăsând în aer un val de entuziasm și de aplauze pe măsura bucuriei primite din mâinile artiștilor.
Despărțirea de Gil Shaham a luat forma de floare veselă și fredonabilă a lui Schön Rosmarin de Fritz Kreisler, o încheiere frumoasă, agreabilă a unei seri americano-israeliene plină de sensibilitate și virtuozitate.
(Foto: Alex Damian)