Dacă primul concert a fost consacrat muzicii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Brahms și Dvořák), seara de luni a fost dedicată muzicii central și est-europene din primele decenii ale secolului al XX-lea. S-au auzit pe rând Janáček Suită din opera Vulpea cea șireată (ar. de Charles Mackerras); Enescu Suita nr. 1 pentru orchestră op. 9 și Rahmaninov Dansuri simfonice op. 45.
Suita din opera Vulpea cea șireată a fost plină de energia și vitalitatea rustică a ritmurilor populare morave - pe deplin familiare dirijorului - ce caracterizează creația cu totul specială a lui Leoš Janáček. Incluzând aproape în întregime primul act al operei, excluzând părțile vocale, suita nu a fost interpretată în versiunea lui Václav Talich din 1937, ci în cea mult mai târzie propusă de elevul său, Sir Charles Mackerras. Acesta a revenit asupra "netezirilor" pe care Talich le-a adus orchestrației originale, "neobișnuite", pentru a face muzica mai accesibilă publicului larg. În absența unor echivalente vizuale, ascultătorii corelează cu greu fragmente muzicale individuale (Janáček le numea "sčasovka") cu un bursuc care fumează pipă, o broască care nu reușește să prindă un țânțar sau un greier și o lăcustă care dansează. Cu toate acestea, atmosfera de basm a unui luminiș din pădure, plin de cântecul păsărilor și de bâzâituri de insecte, este clar perceptibilă. Deopotrivă, sugestivă este povestea plină de ironie a vulpii care, nereușind să convingă găinile din ograda vânătorului cât de importantă este mișcarea feministă, le mănâncă rapid înainte de a fugi înapoi în pădure. Chiar și în absența unui narativ vizual, expunerea la peisajul sonor special al compozitorului, plin de combinații de sunet și ritm cu totul singulare în muzica secolului al XX-lea - pe care o interpretare fără cusur le-a expus pe deplin - reprezintă o experiență unică.
Corzile perfect coordonate ale Filarmonicii din Viena au acționat ca o singură voce gigantică în extraordinarul "Prélude à l'unisson", prima parte a "Suitei nr. 1" a lui Enescu. În loc să umple un spațiu preexistent, monodia a definit un univers cu propriile dimensiuni tonale și expresive. Expansiunea treptată, inexorabilă a fost limitată doar de prezența subtilă a timpanelor care anunță o furtună îndepărtată spre sfârșitul primei mișcări, și de o structură caldă, circulară (poate o insulă de prezență umană) care se conturează în părțile centrale ale suitei. Ulterior, în ultima mișcare, creșterea continuă nestingherită de nicio constrângere, îndreptându-se spre un viitor nedefinit. Hrůša a zugrăvit cu cea mai mare grijă transfigurarea austerului conținut melodic al preludiului în muzica (din Menuet lent) de carusel care se învârte cu greutate. De asemenea, a făcut tot posibilul să diferențieze Intermède, cu melodia din primele sale măsuri intonată de viori și violoncele, de mișcarea anterioară, la fel de lirică.
"Dansurile simfonice" op. 45 de Rahmaninov au fost interpretate frecvent în acest an aniversar. Cu toate acestea, interpretarea de luni seara a fost una cu adevărat deosebită, plină de precizie și energie și, mai presus de toate, o versiune pe deplin echilibrată. Schimbările de intensitate sonoră nu au fost niciodată prea abrupte în cele trei dansuri ce respectă o simplă structură A-B-A. Sunetele de fanfară au fost cumpătate, în timp ce lamentațiile nu au frizat vreo clipă melodramaticul. Același antagonism, bine conturat dar nu exacerbat, a fost perceptibil la nivelul detaliilor, de la întâlnirea dintre pian și coarde din Non Allegro până la dialogul dintre oboi și corn englez de la începutul părții marcate Andante con moto.
Hrůša a subliniat în mod clar numeroasele referiri pe care Rahmaninov le-a făcut la propria sa producție anterioară: nefericita Simfonie nr. 1, "Insula morților", motivul din "Vigiliile nocturne" op. 37 care se luptă cu diferite variante ale imnului Dies Irae. În același timp, dirijorul a sugerat în multiple rânduri posibile referințe la muzica lui Mahler, Sibelius sau Prokofiev. Interpretarea a fost, de asemenea, o vitrină pentru multe contribuții instrumentale individuale, de la vioara întâi (concertmaistrul Volkhard Steude a avut intervenții solistice bine calibrate deopotrivă în Janáček și Enescu) până la rar folositul saxofon alto.
A fost o seară specială, marcată de o colaborare excepțională între Jakub Hrůša și Filarmonica din Viena.
(foto: Cristina Tănase)