Problema Bruckner - Enescu, 2023

Simfonism deplin (totalitatea principiilor care stau la baza creației simfonice), asta pare să-l caracterizeze pe fabulosul compozitor romantic austriaco-german Bruckner și întreaga operă muzicală (creația lui mai include muzică sacră, sub diverse forme - misă, motete, Te Deum) a celui care a avut și o susținută activitate interpretativă ca organist (un aspect care spune foarte multe, excepționalul instrument cu mii de tuburi reprezentând, în sine, o uriașă orchestră). Armonii, modulări, alături de evidente căutate disonanțe; o desfășurare și o lungime incredibilă; o puternică polifonie; un extrem de bogat limbaj muzical - toate astea, după mine, îi sunt profund specifice lui Bruckner și sunt evidente în toată creația sa. Multă muzică, prea multe note, bogăție de sunete, o atmosferă care te învăluie - adesea, ești tentat, din fotoliul de ascultător atent, să spui. Și nu ar fi nimic greșit, ci doar recunoașterea de către mireanul din stal a întâmplării căreia îi este martor ales.

Camil Marinescu îl iubea pe Bruckner, îi cunoștea bine viața și creația, trecuse prin locurile inspirației sale și al reculegerii finale, îi studiase opera și încerca să îi interpreteze, în mod repetat, atunci când era invitat sau când i se permitea să propună un program. În ultimii ani (înainte de plecarea lui, în anul 2020), a fost singurul dirijor care, cel puțin aici, în București, a interpretat (cu filarmonica George Enescu), adesea, muzica lui Bruckner. Atât de mult (cum am mai scris) iubea acest dirijor ceea ce ne oferea, încât, invariabil, înainte sau după interpretare, mulțumind publicului pentru aplauze, simțea, probabil, o nevoie nestăvilită de a ne împărtăși ceva din eforturile și descoperirile sale, de a povesti modul în care lucrase cu orchestra, de a ne face parte din bucuria personală rezultată din interpretarea sa (dirija absolut minunat simfoniile lui Ceaikovski, Mahler, Bruckner). Scriu - cu reverență, cu respect, cu recunoștință, despre acest etern prieten al simfonismului, acest dăruitor de interpretări magistrale, acest călător prin lume și descoperitor de speciale interpretări - Camil Marinescu. Cel care nu mai este.

Festivalul ăsta mare al nostru, prin organizarea mai multor serii de concerte, este complex: între atâtea alte scopuri - asupra cărora insistă, la un moment dat, toți cei care scriu despre el, are și menirea de a ne educa muzical, de a ne oferi interpretări de referință, de a ne prezenta marele repertoriu sau lucrări foarte puțin cunoscute și din toate genurile muzicale, de a alătura (întâmplător sau căutat), în seri consecutive (cazul Mahler, simfonia nr. 2, cu Zubin Mehta și Maggio Musicale Fiorentino, respectiv, Mahler, simfonia nr. 9, cu Sir Simon Rattle și London Symphony Orchestra) ori chiar în aceeași seară (în cazul nostru), lucrări ce aparțin aceluiași compozitor. Așa îmi place să consider că a fost să fie seara în care un dirijor de poveste (Herbert Blomstedt) și un dirijor de mare actualitate (Paavo Järvi) au dirijat orchestre create în spațiul muzical de limbă germană, Gewandhaus și Tonhalle, oferindu-ne bucuria de a reasculta Bruckner, simfoniile nr.7, respectiv nr. 9. Și a fost, încă o dată, minunat. Simfonism desăvârșit.


(foto: Alex Damian / Andrada Pavel)