Concertul s-a deschis cu White Interment de Victoria Poleva. Creația compozitoarei ucrainence a fost la un moment dat influențată de curentului intitulat generic minimalism mistic. Lucrarea Înmormântare albă face trimitere în titlu la moartea tuturor opozanților regimului bolșevic, numiți albi, din timpul Revoluției din 1917. A fost scrisă pentru orchestră de coarde și oboi, având clasificarea unei simfonii de cameră și o lungime de mai puțin de 15 minute.
În interpretarea Orchestrei Operei de Stat din Bavaria, dirijată de Vladimir Jurowski se puteau auzi sonoritățile statice, consonante, în care oboiul se integra până la omogenizare în masa corzilor, ceea ce crea o stare de reflecție, de suspendare a timpului, de halou sacru, dar simultan de vid, de moarte și dezintegrare, de eliberare și detașare de contingent, care împreună alcătuiau un tablou inundat de albul absolut, în care toate ființele și fenomenele se topeau și dispăreau.
A urmat Concertul pentru vioară și orchestră de Alban Berg, solistă norvegianca Vilde Frang. În memoria unui înger a notat Alban Berg pe manuscrisul concertului, compus în anul 1935, o comandă a violonistului Louis Krasner. Însă evenimentul ulterior, determinant pentru materializarea proiectului, a fost o tragedie - moartea lui Manon Gropius, fiica Almei Mahler Werfel (văduva lui Gustav Mahler) și a lui Walter Gropius. Fără să știe, Berg își scria propriul recviem (l-a terminat în mai puțin de patru luni, iar în noiembrie 1935 a murit de septicemie, înainte să-și poată asculta creația.). Premiera mondială a Concertului a avut loc la 19 aprilie 1936, la Palau de la Música Catalana din Barcelona, avându-l ca solist pe Louis Krasner (american de origine ucraineană), acompaniat de Orquesta Pau Casals, dirijată de Hermann Scherchen. În anul 1990, concertul a fost revizuit de către profesorul Douglas Jarman de la Royal Northern College of Music din Manchester).
În cele patru secțiuni grupate în perechi, Concertul surprinde trăsături ale caracterului și ale destinului tragic al fetei care a murit, la doar 18 ani, de poliomielită.
Este un concert laconic (aproximativ 22 de minute), constituit însă din patru mișcări: primele două părți (1. Andante și 2. Allegretto) exprimă tinerețea și pofta de viață, împreună cu puritatea personajului evocat (o tânără de o frumusețe aparte și cu certe aptitudini actoricești), în timp ce următoarele două părți (3. Allegro și 4. Adagio) traduc în sunete experiența terifiantă a bolii și a morții premature.
La fel ca multe dintre lucrările lui Berg, Concertul de vioară combină tehnica dodecafonică (12 sunete), tipică muzicii seriale, învățată de la profesorul său, Arnold Schoenberg, cu pasaje scrise tonal.
Solista serii de la Sala Palatului, Vilde Frang, interpretând din memorie acest dificil și complex concert, mai rar abordat de violoniști, a cântat cu un sunet superb și cu o tehnică impecabilă (Cântă pe o vioară «Rode» Guarneri del Gesù, construită în 1734, împrumutată de Stretton Society).
Dacă concertul s-a deschis cu intonarea celor patru corzi libere ale viorii (sol, re, la, mi) - o sugestie posibilă - de parcă solista acum și-ar fi deschis cutia viorii și tocmai se acorda - ulterior se putea auzi chiar o muzică dansantă, un ländler din regiunea Carinthiei. Totuși, pe parcurs, dominat era sentimentul de dor. Părea o reverie pastorală.
Impresionantă a fost partea a treia Allegro rubato, precum o cadență macabră (ceva de coșmar), cu pasaje de virtuozitate extrem de dificile, necesitând duble coarde. Fantastică acuratețea și tehnica impecabilă a acestei violoniste!
Secțiunea Pesante, ma quasi a tempo aducea un dramatism extrem, vioara solistă percutând spațiul cu accente și cu acorduri triple de o incisivitate metalică, ce se extindeau cu o forță și un tragism teribile.
Alte zone linișteau pulsul fluxului sonor (tranquillo non strascinare / liniștit fără tărăgănare). Pizzicato-ul de mână stângă, picura sec, pe un mers cromatic descendent, ca o punte lunecoasă. Motivul corzilor libere căpăta pe parcurs aspecte ludice (Scherzando arpeggiato). Pe pedala de duble flageolete sticloase ale viorii soliste, un glissando descendent al harpei se prăbușea, precum un cutremur năruitor. Interjecțiile dureroase ale orchestrei, la unison cu vioara solistă cotropeau spațiul, înainte de ultima parte, Adagio. Poco più mosso ma religioso. Aici, apărea un citat din coralul luteran al lui Johann Sebastian Bach, Es ist genug! Herr wenn es Dir gefällt (Ajunge! Doamne, dacă Îți place), pe o armonizare a clarinetelor care mimau o orgă. Melodica conducea mai apoi la o confruntare a viorii soliste precum o luptă muzicală dramatică, o metaforă a luptei sufletului viu împotriva insistenței morții. Pe măsură ce vioara urca în acest gest suprem, celelalte instrumente ale orchestrei coborau în registrele lor cele mai joase.
Publicul a aplaudat, marcat de o anume nostalgie, după audierea acestei lucrări stranii. O muzică pe care ascultând-o simți că te scufunzi într-o meditație severă, o cvasi-spovedanie fără interlocutor.
Câtă abnegație și profesionalism, câtă știință muzicală și talent a investit această violonistă, Vilde Frang. Ea fascinează auditoriul prin dăruire și prin intermediul trăirilor sale dezvăluite!
Aș fi dorit să o mai ascult, dar nu a oferit nici un bis.
După pauză, în aceeași interpretare, s-a desfășurat Eine Alpensinphonie (Simfonia Alpilor), op. 64 de Richard Strauss. Poemul simfonic, scris într-o singură parte, în anul 1915, a avut premiera în același an, la Berlin. Partitura a fost dedicată "în profundă recunoștință" contelui Nicolaus Seebach, directorul Operei Regale din Dresda. Pentru interpretarea acestui poem sunt necesari 125 de instrumentiști pe scenă, iar durata lucrării este de aproximativ 50 de minute. Poemul prezintă experiențele trăite pe parcursul a unsprezece ore - de la răsărit, chiar înainte de zori, până la căderea nopții următoare - petrecute urcând un munte.
Părțile lucrării se intitulează: Noapte / Răsărit / Se ridică soarele / Intrarea în pădure / Plimbare lângă râu / La cascadă / Apariție / Pe câmpul înflorit / Pășune alpină / Prin desișurile cărării greșite / Ghețarul / Momente periculoase / Pe culme / Viziune / Se ridică ceața / Soarele se întunecă / Elegie / Înainte de furtună / Furtuna și coborârea / Apus de soare / Se lasă liniștea / Noapte.
Interesant este faptul că suflătorii folosesc pentru a susține sunetele prelungi dincolo de limita expirației, tehnica respirației circulare (prin care este posibil să inhaleze aer prin nas, în timp ce mențin presiunea expirației, prin folosirea aerului stocat în gură, în obraji).
Orchestrația poemului simfonic este foarte amplă și folosește instrumente extrem de rare precum lupofonul [2]. Instrumentația conține Suflători de lemn : 4 flaute, 2 oboaie, corn englez, heckelphone [3], 4 clarinete, 3 fagoturi, contrafagot. Suflători de alamă: 5-8 tube Wagner, 4 trompete, 4 tromboane, 2 tube, 12 corni, în afara scenei, 2 trompete în afara scenei, 2 tromboane în afara scenei. Instrumente de percuție: 2 timpane, tobă mică, tobă mare, cinele, trianglu, tam-tam, clopoțel, mașină de vânt, mașină de tunet, glckenspiel. Instrumente cu claviatură: celestă, orgă. Instrumente cu coarde: 2 harpe, 18 viori prime, 16 viori secunde, 12 viole, 10 violoncele, 8 contrabasuri.
Ascultam începutul poemului simfonic, un exemplu rar de politonalism, unde apare o scară descendentă pornită din sunetul si bemol. Fiecare sunet nou era susținut până când, în cele din urmă, fiecare treaptă a gamei se auzea simultan, creând o masă opacă sonoră, reprezentând noaptea adâncă, misterioasă, de pe munte.
Totul suna cu o măreție copleșitoare: tema soarelui - o temă glorioasă, a răsăritului astrului zilei, cu un mers descendent al unei tonalități majore. Apoi se percepea un marș, cu ritm punctat, cântat de corzile grave și de harpe. Muzica sugera ascensiunea pe stânci. Un alt motiv, cântat de instrumentele de suflat de alamă, precum o fanfară, te ducea cu gândul la dificultățile urcușului pe munte. Cornii, trompetele și tromboanele intonau apoi, semnale de vânătoare. După Intrarea în pădure se auzeau țipetele păsărilor, imitate de instrumentele de suflat de lemn. Minunat a sunat și cvartetul de coarde ce asigura tranziția spre secțiunea următoare. În zona de Dezvoltare, sunetele sugerau o Trecere rătăcită pe lângă un râu. Totul părea o pictură sonoră. Artiștii Orchestrei Operei de Stat din Bavaria, dirijate de Vladimir Jurowski cântau cu o strălucire și o energie imensă. Cascade de vibrații inundau sala de concert. Parcă zăreai o pajiște: pizzicato-ul violelor, sunetele scurte ale suflătorilor și picurii harpei - toate 'pictau' flori mici alpine. Se puteau distinge conturul melodic al unui jodel [4] intonat de cornul englez, apoi, behăitul oilor, imitat de oboiul (cu o emisie specială). Ce frumos a sunat motivul piscului, intonat de patru tromboane (cvarte și cvinte ascendente), sugerând ajungerea pe vârful muntelui. În altă secțiune, tremolo-ul timpanelor, cu acel rulaj rău prevestitor, crea anxietate. Se făceau aluzie fulgerele prin sunetele piculinei. Furtuna se apropia, Folia de tunet și Mașina de vânt - generau zgomotele apropiate de vijelie.
Recapitularea aducea teme din secțiunile anterioare. Încet furtuna și ploaia se domoleau (corzile în pizzicato). În Coda poemului simfonic, era introdusă tema soarelui (Apusul), adusă de orgă și alămuri, temă care se dizolva în motivul nopții. Un sentiment de nostalgie domina. În aceste momente finale umbroase ale piesei, scara descendentă susținută de la începutul părții intitulate Noapte, se auzea din nou, atingând o adâncime de șase octave complete. În ultimele câteva măsuri, ascultam cum viorile cântau o variațiune lentă a temei de marș, care se termina cu un glissando.
Această excepțională Orchestră a Operei de Stat din Bavaria, dirijată de Vladimir Jurowski a oferit un concert memorabil. Instrumentiști cum rareori poți asculta, alcătuiau un organism care respira prin și odată cu muzica interpretată.
Festivalul George Enescu, 2023, este la cote foarte înalte și ne provoacă exaltare sufletească.
NOTE
*Fotografiile din concert au fost realizate de Andrada Pavel.
[1] Vilde Frang Bjærke s-a născut în 1986, la Oslo, Norvegia. A început studiul viorii la vârsta de patru anii, după metoda Suzuki, apoi, a fost îndrumată de profesorii Stephan Barratt-Due, Alf Richard Kraggerud și Henning Kraggerud la Institutul de Muzică Barratt Due din Oslo. În 1998 a devenit bursieră a Fundației Anne-Sophie Mutter. Între 2003 și 2009 și-a continuat studiile în Germania, cu Kolja Blacher la Hochschule für Musik und Theater Hamburg și cu Ana Chumachenco, la Academia Kronberg, Germania, o școală privată de elită. În anul 2007 Frang a câștigat un premiu și o bursă Borletti-Buitoni (Mitsuko Uchida). De asemenea, a câștigat premiile: Leonie Sonnings Musikfonds (2003); Marele premiu Ritter-Stiftung (2007); Spellemannsprisen (2009); Premiul Crédit Suisse pentru tineri artiști (2012); Grand Prix L'Acádemie Charles Cros (2018); Premiul BBC Music Magazine (Premiul de cameră) 2020. În 2007, debutul lui Vilde Frang cu Orchestra Filarmonicii din Londra, în seria Eastbourne, a dus la o reangajare în stagiunea următoare, sub conducerea lui Vladimir Jurowski, la Royal Festival Hall. Violonista Vilde Frang a cântat ca solistă la Festivalul de la Lucerna, cu Filarmonica din Viena, la London Proms, cu Filarmonica din Berlin, sub conducerea lui Simon Rattle. În 2008, Vilde Frang a semnat exclusiv cu casa de discuri EMI Classics (actualmente Warner Classics). Înregistrările ei au primit numeroase premii, inclusiv un BRIT clasic, Deutsche Schallplattenpreis de două ori, patru premii ECHO Klassik, două premii Edisson Klassiek, Diapason d'Or și două premii Gramophone. Vilde Frang a predat vioara la Academia Norvegiană de Muzică din Oslo.
[2] lupofonul este un instrument de suflat, făurit din lemn extrem de rar, inventat de Guntram Wolf din Kronach și Benedikt Eppelsheim din Munchen, Germania. Instrumentul face parte din familia oboaielor, însă poate coborî până la sunetul fa din subcontraoctavă.
[3] heckelphone este un instrument cu ancie dublă, din familia oboaielor, un oboi bas.
[4] jodel un fel de a cânta specific muntenilor din Tirol, constând într-o vocalizare care trece fără tranziție de la vocea de piept la cea de cap, cu frecvente schimbări de registru.
wikipedia.org/An_Alpine_Symphony