George Enescu... Ce șansă pentru noi, balcanici simpatici, deștepți foc și - lucru nediscutabil - mustind de talent, în aproape orice. Ce șansă că acest ultim născut dintr-o serie de șapte frați care nu au supraviețuit, al cărui drum în viață, atunci, la sfârșit de secol al XIX-lea a putut deveni unul artistic... a fost Român. Cu o viață de film și roman, marcată de contorsiuni și suferințe care s-au împletit miraculos cu recunoașteri și străluciri dintre cele mai intense, George Enescu, muzician și muzicant, compozitor vizionar și dirijor cu o arzătoare energie a ochilor, gânditor și, peste toate, Om de mare conștiință, continuă să ne adune și să ne inspire subliminal și azi pe fiecare, fie că ne dăm seama sau nu, prin însăși prezența sa în Panteonul nostru cultural balcanic, nu foarte bogat în valori tari.
Atunci când îi ascultăm muzica, ne dăm seama de faptul că noi, ca nație, suntem și putem fi speciali și prin valori înalte, care țin de bunul simț dat de modestie, atunci când suntem cu adevărat valoroși. Valoroși prin stăruință, pasiune, viziune și voință de atingere a scopului propus.
Festivalul Internațional George Enescu este, așadar, purtător al unor asemenea valori, indiferent de modul în care este el ambalat. Astăzi, ambalajul devine mai important decât conținutul în ochii majorității, dar, din fericire, cei marcați și convinși de acest lucru sunt spectatori trecători pe la acest festival. Cu o densitate remarcabilă - las pe alții să judece daca prea mare sau, din contră - conținutul acestei ediții cu numărul 26 nu reprezintă doar o declarație de forță, un prilej, altminteri binemeritat, de "discretă" infatuare a organizatorilor / autorităților, chiar dacă, privind lucrurile prin prisma unei grafici de electrocardiogramă, avem de-a face cu un vârf situat la o distanță cosmică față de oferta medie a vieții muzicale de gen de la noi. Ci reprezintă concretizarea susținerii unei tradiții care încă de la prima ediție și-a propus să se situeze la cel mai înalt nivel posibil. Cu alte cuvinte, Festivalul Internațional George Enescu este predictibil în sensul cel mai înalt, cel puțin în ultimii 30 de ani.
Orchestrele cele mai importante, soliștii cei mai valoroși, iar în ultimele ediții repertoriul tot mai divers și curajos - raportat la conservatorismul inerent al publicului nostru (a se consulta "altitudinea" acelei "oferte medii" mai sus amintite), sunt aduse pe scenă seară de seară în fața unui public care ar putea să se diversifice aproape exponențial în viitor dacă... va "apărea" pentru că alt termen în ziua de azi nu se poate găsi, o Sală de Concert / Centru Cultural de nivelul mileniului în care ne aflăm, cu acustică naturală.
Pentru că, dincolo de toate încântările, deloc puține, dincolo de efortul nevăzut și lăudabila continuitate a înaltei competențe a organizatorilor - mă refer aici punctual la Artexim - de modul în care acest festival se poate consulta și vedea la propriu pe orice telefon, de transparența, fără emfază, și accesul firesc și fluid asigurat jurnaliștilor și... multe altele, acest dublu, chiar imposibil triplu-bemol. rămâne și marchează întreg demersul.
Lipsa unei săli cu cel puțin 3.000 de locuri cu acustică naturală, în capitala țării.
Sala Mare a Palatului cred că are acum cel mai potrivit și performant sistem de amplificare al momentului. Și la acest rezultat s-a ajuns după îndelungi eforturi depuse chiar de Artexim. Iar rezultatele se aud. Doar că toată percepția se dărâmă atunci când te duci și asculți un concert - indiferent de gen sau epocă - la Ateneul Român sau la Sala Radio. Forța cu care energia muzicienilor "trece rampa" făcând astfel ca mesajul artistic, ideea și construcția muzicală să inunde percepția spectatorului (care, astfel, are mult mai mult de câștigat) este incomparabil mai mare și mai plină ce relief și personalitate în sălile mai sus amintite.
La Sala Palatului, chiar dacă într-o măsură mult mai mică decât în trecut, încă se pot strica prietenii bune dacă cei care fac schimbul de păreri de după concert au stat în locuri diferite ale Marii Săli. Orchestrele cu adevărat bune fac diferența și își pot proba clasa. Dar, de la un nivel în sus, care devine din fericire accesibil tot mai multor orchestre, fiind masiv prezente în programul festivalului, sonoritățile se egalizează. Acel "ceva", partea personală a fiecărui ansamblu la momentul respectiv se diluează, asemenea unei băuturi scumpe în care s-a pus prea multă gheață.
Mă voi opri, pentru că, da... probabil toată lumea este de acord că, dar... însă... da. Am să mai menționez totuși doar truismul conform căruia clădirea unui astfel de centru cultural în centrul capitalei ar aduce în scurt timp și pentru o foarte lungă perioadă, mulți, foarte mulți bani. Cu alte cuvinte, argumentul conform căruia o mare investiție într-un asemenea proiect nu este rentabilă, este contrazis de toate proiectele similare inițiate și finalizate în ultimii, să spunem 20 de ani, în toate marile orașe ale lumii în care s-au implementat. Pentru că un astfel de proiect odată funcțional, poate determina semnificative creșteri economice în jurul său.
Cât despre muzică și cufundarea în atmosfera de poveste a unei seri "oarecare" a Festivalului Internațional George Enescu se poate scrie la nesfârșit. Mă voi opri la cea mai recentă experiență raportat la momentul scrierii acestui articol, în care la Ateneul Român s-a interpretat Misa în si minor de Bach BWV 232, în versiunea corului și orchestrei Collegium Vocale Gent, dirijor de Philippe Herreweghe, practic un ansamblu de soliști între soliști ai artei interpretării muzicii baroce.
O imersiune în lumea vocilor tratate instrumental, a geniului bachian care și în această lucrare, acum, ca și în urmă cu peste 270 de ani, surprinde ascultătorul cu aranjamentele orchestrale surprinzătoare, cu forța, inventivitatea și complexitatea scriiturii, cu varietatea bulversantă pe care acest geniu a obținut-o în cadrul canonului fugii și al contrapunctului.
Accesul la porțile înalte ale ideilor cuprinse în această muzică nu putea fi dat decât de muzicieni și o concepție dirijorală de foarte largă respirație precum cele ale corului și orchestrei Collegium Vocale Gent și dirijorului Philippe Herreweghe.
Ar fi ajuns acest concert și reverberațiile pe care o asemenea interpretare le produc în afectul oricărui spectator, în condițiile vieții culturale normale a Bucureștiului, timp de cel puțin o săptămână. Dar la nici două ore, seara festivalieră a continuat cu un nou concert din fabuloasa serie Mari Orchestre ale Lumii de la Sala Palatului.
Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, dirijor Tugan Sokhiev, într-un program Enescu - Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13 și Ceaikovski - Simfonia nr. 5 în mi minor op. 64. Alte două lumi total diferite. Un program-pledoarie pentru diversitatea și actualitatea romantismului, o simfonie enesciană atent citită de Tugan Sokhiev, admirabil interpretată, cu parcă mai multe chei deslușite în părțile a doua și a treia și o Simfonie a V-a de Ceaikovski bine ancorată stilistic, elegantă, lipsită de falsa încrâncenare prin care se caută - în anumite cazuri - sugestia unor "insondabile adâncimi". Maturitatea ansamblului orchestral, precum și cea a dirijorului Tugan Sokhiev - unul dintre numele cu greutate constant prezent pe marile scene ale lumii, au făcut ca expresia dramatică sau avântul plin de fervoare al frazei, să aibă acel tip de control care ferește această muzică de pericolul desuetudinii.
Și seara mai continuă, pentru că vorbim de o seară de vineri, în care cei mai rezistenți, alături de un nou public, intră în atmosfera de jumătate vis, jumătate magie a concertelor de la miezul nopții de la Ateneu.
Un vis devenit însă realitate în toate serile de weekend pe scena Ateneului Român, spre deosebire de cel refuzat de autorități de peste 30 de ani încoace, acela de a avea măcar o mare sală de concert cu acustică naturală, înscrisă într-un centru cultural, situat în centrul capitalei României, într-un proiect care ar pune pe hartă Bucureștiul, din acest punct de vedere și ar lărgi orizontul cultural al cetățenilor săi.
Legat de această amară neîmplinire, noi toți cei cu vârste de la 45 de ani în sus, am fi putut mai mult. Dar nu am făcut și nici nu facem.