După cum era de așteptat, punctul culminant al spectacolului a fost Concertul pentru violoncel nr. 1 de Șostakovici, interpretat în mod strălucit de Sheku Kanneh-Mason. Această piesă anume ocupă un loc special în inima tânărului violoncelist; interpretarea ei în 2016, nu numai că i-a adus prestigiosul BBC Young Musician Award, dar a marcat și începutul remarcabilei sale cariere. Încă din primele măsuri, Kanneh-Mason a abordat cu o energie și un entuziasm debordant renumitul motiv de patru note "DSCH" - semnătura compozitorului - o prezență obsesivă în întreaga lucrare. Din păcate, zelul și pasiunea sa nu s-au propagat în rândul membrilor orchestrei. În consecință, dialogurile violoncelului cu celesta sau cu diferite instrumente de suflat au fost lipsite de charismă; doar cornistul a părut mai implicat. În plus, încercările lui Mandeal de a sublinia oscilațiile muzicii între disperare și ludic au eșuat deseori, deși aspectele tehnice ale interpretării au fost impecabile. Cu toate acestea, Kanneh-Mason nu a părut descurajat în niciun moment. El a continuat să cânte cu mare subtilitate, "glasul" său nefiind niciodată aspru, chiar și în momentele de mare intensitate. Legând întreaga lucrare, interpretată cu deosebită profunzime, cadența de 148 de măsuri a progresat fără întrerupere de la sumbră contemplație la frenezie.
În ciuda unui răspuns entuziast din partea publicului, Kannen-Mason a oferit doar un singur bis, scurt, dar fermecător. O compoziție proprie intitulată simplu - Melodie - a evocat esența unui cânt renascentist interpretat la viola da gamba.
Programul serii a început cu Dansurile din Galánta de Kodály. Era de presupus că interpretarea unei muzici puternic influențate de folclorul țării natale va stârni mai mult entuziasm din partea ansamblului maghiar. Dacă dirijorul a schițat pași de dans pe podium (așa cum a făcut și mai târziu în Dansul maghiar nr. 1 de Brahms, interpretat ca bis), membrii orchestrei interpretau placid secțiunile sincopate influențate de verbunkos (acel dans bărbătesc tradițional care a evoluat din spectacolele de recrutare ale unor noi ostași)! Foarte interesat de vitalitatea ritmică și culoarea instrumentală a acestui tip de muzică, Christian Mandeal a subliniat modul în care temele traversează imperceptibil granițele dintre diferitele dansuri. Clarinetul, interpretat cu măiestrie de József Tönköly, a emulat minunat tárogató-ul tradițional cu sunetul său plângăcios, dar pătrunzător.
Simfonia nr. 2 de Enescu este un alt exemplu de partitură abandonată timp de decenii, cu intenția - nedusă la bun sfârșit - de-a fi ulterior revizuită. Piesa a fost resuscitată abia după moartea compozitorului. Mandeal, un expert foarte apreciat în interpretarea partiturilor enesciene, a părut mai mult preocupat de scoaterea în evidență a detaliilor decât de clarificarea structurilor celor trei variante ale formei de sonată reprezentate în cele trei mișcări ale simfoniei. El a pus accentul pe peisajul sonor straussian (uneori părând să prefigureze orchestrația luxuriantă din Die Frau ohne Schatten), pe interacțiunea complexă dintre suflători și coarde în a doua mișcare sau pe numeroasele și subtilele schimbări de culoare de-a lungul celei de-a treia. În același timp, el s-a străduit să insufle o direcție unei compoziții pline de elaborate celule tematice, aspirând să prevină orice impresie de rătăcire fără scop. Instrumentiștii au manifestat un interes deosebit pentru această partitură necunoscută, urmând cu sârguință indicațiile dirijorului.
(foto: Andrada Pavel)