Concertul a fost un eveniment deosebit de interesant al acestei ediții a Festivalului Enescu, iar desfășurarea lui în sala Ateneului Român a dezvăluit calitatea sonoră excepțională. Daniel Hope, cântând pe o vioară Guarneri del Gesù «Ex-Lipiński», construită în anul 1742 a realizat o performanța artistică magistrală, alături de această orchestră de cameră de elită din Elveția.
Pe scena Ateneului au pătruns cu eleganță instrumentiștii orchestrei - fetele îmbrăcate în rochii roșii lungi sau în pantaloni negri, iar bărbații în smoching. În afară de violonceliști, toți cântau în picioare, iar pe pupitru aveau tablete digitale, în loc de știme tipărite.
În debutul după-amiezii muzicale, publicul a ascultat Concertul în re minor pentru două viori și orchestră de Johann Sebastian Bach. Sonoritatea corzilor a fost completată cu cea a unui clavecin. Celebrul dublu concert în re minor a fost compus în perioada de creație de la Köthen, în 1730. Ulterior, compozitorul a aranjat concertul și pentru două clavecine, dar în tonalitatea do minor. Muzicologul și istoricul german Philipp Spitta spunea despre acest concert: "Aici sunt folosite două viori soliste, dar nu este, strict vorbind, un dublu concert, pentru că cele două viori cântă nu atât una împotriva celeilalte, cât ambele împreună contra întregii orchestre"[3].
În anul 1905 Eugène Ysaÿe și Fritz Kreisler l-au interpretat la New York. De atunci, până astăzi cei mai mari violoniști îl cântă pe scenele lumii cu un succes deosebit la public.
Cei doi protagoniști, Daniel Hope și Daria Zapa Matesic au cântat această perlă a Barocului muzical pe scena Ateneului Român, cu dinamism, sunet înnobilat de vibrațiile spectrului timbral al reginei instrumentelor - vioara - demonstrând dincolo de bogăția ideatică a lucrării și concepția ei contrapunctică evoluată, vitalitatea și bucuria contactului cu frumosul. A fost o încântare să îi asculți, acompaniați cu măiestrie de interpreții Orchestrei de Cameră din Zürich. Am remarcat omogenitate coloristică a acestei formații, datorată manierei trăsăturii de arcuș utilizate, un martellato, calitativ, cu sunete foarte clar delimitate, în care atacul și extincția se petreceau aproape instantaneu, regimul constant fiind foarte scurt.
Preluările temelor, de la un solist la altul se petreceau firesc, fiecare având totuși o voce distinctă, foarte frumos cizelată. În partea mediană a concertului, Largo ma non tanto, respirația cantilenei era calmă, pe rând interpreții soliști plăsmuiau din invizibil, din inaudibil, o muzică divină. Daniel Hope a adăugat textului bachian câteva tirade ornamentale. Finalul, Allegro, te plasa ca-ntr-o peșteră, unde ecoul e prezent la tot pasul. Auzeam imitații și replici prompte, toate într-o armonie și respectând pulsația ritmică strictă, pe care clavecinul o exprima acerb.
A urmat Intermezzi, op. 12 de George Enescu două piese (Allègrement și Très lent) scrise în stil francez, cu influențe ale muzicii lui Gabriel Fauré.
Cele două schițe orchestrale laconice au fost dedicate Prințesei Elena Bibescu, susținătoarea lui Enescu la Paris și au avut premiera în anul 1903,cu Orchestra Filarmonică dirijată de însuși compozitorul.
Interpreții Orchestrei de Cameră din Zürich, condusă de Daniel Hope au oferit o versiune în spiritul acestei muzici enesciene, în care firul melodic pare nesfârșit, iar sentimentul de contemplație este dominant. Am remarcat sublinierea contrastului dintre cele două piese, prima mai luminoasă, a doua cu un aer de mâhnire, în care elementele cromatice țeseau o pânză sonoră plină de regret. Splendid au sunat acele talazuri sonore în care crescendoul și diminuendo-ul se succedau împerecheate măiestrit, iar prin intermediul rinforzando-ului erau relevate izbucniri de intensitate.
A treia lucrare prezentată de ansamblul cameral din Zürich a fost Echorus pentru două viori și orchestră de Philip Glass. Lucrarea a fost compusă în anul 1995, ca parte a proiectului Compasion, pentru Edna Michell și Yehudi Menuhin, fiind o versiune a Studiului nr. 2 pentru pian, a aceluiași compozitor. Cuvântul Echorus provine din eco. Lucrarea a fost asociată cu minimalismul, fiind construită din fraze repetitive și straturi schimbătoare. O muzică ce evocă sentimente de seninătate și pace. Ascultându-i pe interpreții Orchestrei de Cameră din Zürich gândul mă ducea la Concertul de vioară a lui Philipp Glass, în care bariolaje repetitive pe acorduri desfășurate consonante ocupau suprafețe imense ale partiturii. În Echorus, viorile se îngână ca într-un canon. Procedeul variațional sugerează o formă apropiată de ciaccona. Precum în muzica ambientală se percepea o sonoritate de fundal, învăluitoare, peste care plutea un susur al uneia dintre viori. Aluzii la muzica de film. Emoționant a fost momentul în care orchestra tacet, doar contrabașii murmură alături de soliști.
A urmat piesa Darf ich (Îmi este permis) pentru vioară solo, clopot în do diez, ad libitum și coarde, compusă de estonianul Arvo Pärt în 1995 și revizuită în 1999. Lucrarea, dedicată lui Yehudi Menuhin, este scrisă în stil minimalist mistic, parțial inspirată din cântul gregorian. Într-o secțiune a piesei, vioara solistă urca treptat - din grav până în registrul supra-acut, oprindu-se pe un tril prelung, în timp ce se auzea mersul contrar, descendent, al orchestrei. Finalul cu acele flageolete naturale emise de vioară și urmate de sunetul clopotului, îmi sugera desprinderea sufletului de trup în clipa morții.
Următoarea lucrare prezentată de muzicienii Orchestrei de Cameră din Zürich, condusă de Daniel Hope a fost Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de coarde (1822) de Felix Mendelssohn - solist Daniel Hope. Concert timpuriu (scris la vârsta de 13 ani), fără număr de opus, dedicat lui Eduard Rietz, cuprinde cele trei părți tradiționale: Allegro-Andante-Allegro.
Celebrul violonist al vremii, Ferdinand David a intrat în posesia manuscrisului și a cântat concertul. Însă premiera oficială a avut loc la Carnegie Hall din New-York, la 4 februarie 1952, solist fiind Yehudi Menuhin. Concertul în re minor are influențe schubertiene prin faptul că prezintă o serie de condensări și amplificări cu diferite modulații. De asemenea, finalul are ceva din stilul gypsy, amintind de simfoniile lui Joseph Haydn. Totuși, acest concert de școală nu se compară cu celebrul Concert pentru vioară și orchestră, op. 64 în mi minor al lui Mendelssohn. Violonistul Daniel Hope a interpretat concertul în re minor cu aplomb, dar într-un stil manierist, cu multe scăpări tehnice și o emisie neclară în pasajele rapide.
A urmat Introducere și Allegro, op. 47 de Edward Elgar (1905), lucrare concepută pentru cvartet de coarde și orchestră, comandată de nou înființata London Symphony Orchestra. Dedicată pianistului și profesorului american Samuel Sanford (cel care i-a acordat lui Elgar titlul onorific de doctor al Universității din Yale), această lucrare are trăsăturile unui concerto grosso.
În interpretarea Orchestrei de Cameră din Zürich, condusă de Daniel Hope, prima parte aducea frumoase sonorități asemănătoare unei fanfare, cântată de tutti. Apoi, se auzea o temă lirică în care vioara solo cânta o temă minunată, cu un sunet foarte dulce, de factură romantică. În Allegro fiecare interpret își etala virtuozitatea.
Admiram cum cvartetul solo se amesteca adesea cu sonoritatea ansamblului orchestral, dar arareori cântând exact aceleași teme. Sonoritățile de cântece galeze se iveau pe alocuri. Construcția polifonică era redată cu strictețe, virtuozitatea instrumentiștilor generând un veritabil poem simfonic multistratificat.
Publicul de la sala Ateneului Român a ascultat apoi Trei piese pentru orchestră de coarde, op. 4 nr. 2 de Constantin Silvestri. Lucrarea datează din 1931 sau 1933 și a fost revizuită în anul 1950. Prima audiție a celor Trei piese a avut loc în 7 ianuarie 1951 la Ateneul Român, sub bagheta compozitorului. Constantin Silvestri a folosit sporadic folclorul în lucrările sale, însă aceste piese sunt efectiv inundate de el. Apar teme bihorene, însă prelucrate prin rearanjarea materialului muzical, prin amprentarea originală a melodiilor cu iz popular, derivate din imaginația autorului.
Muzicienii Orchestrei de Cameră din Zürich au reușit să redea frumusețea armoniei și a formulelor ritmice ale acestei muzici pline de vitalitate. Impresionant a sunat secțiunea Vivace, în care se revine la bucuria rustică și dansantă a începutului în Schezoso.
Ultima lucrare care a fost interpretată de artiștii elvețieni a fost Dansuri populare românești pentru orchestră de coarde (Román népi táncok), Sz. 56 BB 68, de Béla Bartók. Opusul a fost scris inițial pentru pian (1915), iar ulterior a fost orchestrată de autor în anul 1917. Dansurile bazate pe melodii din Transilvania. Astfel: 1. Jocul cu bâta - a cărui melodie provine din Voiniceni/Turda; 2. Brâul - provine din Igriș/Banat; 3. Pe loc - provine tot din Igriș dar tema sa este mult mai tristă amintind de instrumentele din Orientul Mijlociu asemănătoare flautului; 4. Buciumeana - provine din Bucium/Alba; 5. Poarga românească - are similitudini cu polka și vine din zona Beiușului; 6. Mărunțelul - are două melodii diferite, prima din Beiuș, iar a doua din Neagra/ Lunca Bradului.
Interpreții de pe scena Ateneului au entuziasmat publicul, cântând fiecare dans, bocet și joc cu o vervă deosebită, cu multă dăruire și virtuozitate, în special spre finalul Dansurilor.
Publicul a răsplătit interpreții cu aplauze puternice, ovații îndelungate și buchete de flori.
Primul bis-ul oferit a fost o Sonata pentru orchestră de Ivor Bolton, iar a apoi un cântec ce reda atmosfera new-yorkeză.
NOTE
*fotografiile din concert au fost realizate de Cristina Tănase.
[1] Orchestra de cameră din Zurich (Zürcher Kammerorchester) a fost înființată în anul 1940 de Edmond de Stoutz (pe vremea aceea student). Apoi, dirijorii Howard Griffiths, Muhai Tang și Sir Roger Norrington au continuat să modeleze sunetul și direcția muzicală a orchestrei. Din 2016, de când conducerea formației aparține lui Daniel Hope, orchestra funcționează astfel încât concertmaistrul este și dirijor în același timp. Orchestra de Cameră din Zürich a fost invitată la festivaluri internaționale precum: Festivalul de Muzică din Schleswig-Holstein, Festspiele Mecklenburg-Vorpommern, Festivalul de Muzică din Rheingau și Festivalul Menuhin din Gstaad și Odessa Classics. Orchestra a efectuat turneele de concerte prin țări din Europa, America, Asia și Africa de Sud. Orchestra colaborează cu muzicieni din alte domenii, precum jazz și muzică de divertisment. Orchestra a realizat înregistrări la casele de discuri Omega, Novalis, Claves, Teldec, CPO și Sony. Înregistrările au fost onorate cu un Echo Classic Award. ZKO se bucură de o colaborare deosebită cu dirijorul Maurice Steger, specialist în muzica Barocă.
[2] Daniel Hope, de origine irlandeză, s-a născut în Durban, Africa de Sud, în anul 1973. A studiat la Highgate School și la Yehudi Menuhin School din Stoke d'Abernon. Ulterior, urmând studiile la Academia Regală de Muzică din Londra, unde i-a avut ca profesori pe Zakhar Bron, Itzhak Rashkovsky și Felix Andrievsky, A obținut o diplomă DipRAM și o bursă FRAM. Violonistul Daniel Hope a lucrat îndeaproape cu mentorul său Yehudi Menuhin, cu care a susținut numeroase concerte în întreaga lume. Începând cu anul 2002 până în 2008, a cântat în Beaux Arts Trio. A fost director artistic asociat al Festivalului de Muzică Savannah, Georgia. Începând cu 2018, a fost numit noul director muzical al Orchestrei de cameră din Zurich. De asemenea, a fost Director artistic și concertmaistru al New Century Chamber Orchestra din San Francisco, SUA. În martie 2020, ca răspuns la pandemia de COVID-19, Daniel Hope început o serie de peste 100 de concerte live difuzate pe canalul de televiziune Arte. Iar acest proiect a câștigat un premiu OPUS KLASSIK, Sonderpreis der Jury für besondere Leistungen.
Artist exclusiv Deutsche Grammophon, din 2007. Discografia lui Daniel Hope include peste 30 de albume care au primit premii, printre care. Premiul Criticilor Germani de Discuri, Diapason d'Or al Anului, Edison Classical Award și Prix Caecilia. Daniel Hope a prezentat filmul documentar din 2013 The Secrets of the Violin, care a explorat istoria lutierilor de la Amati, Stradivari și Guarneri, până la creatori moderni, precum Samuel Zygmuntowicz. În anul 2011 a fost numit profesor de vioară invitat, de către Academia Regală de Muzică (RAM) din Londra. A fost de asemenea, prezentator la Eurovision Young Musicians 2016, Köln, Germania. Odată cu începerea conflictului din Ucraina, în 2022, Daniel Hopea inițiat mai multe concerte caritabile, alături de pianistul ucrainean Alexey Botvinov În anul 2017, muzicianul Daniel Hope a fost distins cu Crucea Ordinului de Merit a Republicii Federale Germania.
[3] Spitta, Philipp: Johann Sebastian Bach; vol. I. Ed. Breitkopf & Härtel, Leipzig, 1873, pag. 733-735.
[4] Daria Zappa Matesic a studiat mai întâi la Lugano cu Susanne Holm, iar după absolvirea Universității de Muzică din Freiburg im Breisgau, cu Prof. Jörg Hofmann, apoi cu Prof. Rainer Kussmaul (diplomă de solist în 2002). Ea s-a perfecționat cu Jean-Jacques Kantorov, Dorothy DeLay, Gerhard Schulz, Franco Gulli și Dénes Zsigmondy. Ca solistă, Daria Zappa Matesic a cântat cu orchestre din Elveția, Italia (Orchestra Palermo Classica), America de Sud și America de Nord. A fost prima vioară a Casal Quartett (2004 -2012). Daria Zappa Matesic a predat la Conservatorul din Zurich (2004-2016), și a fost asistenta lui Benjamin Schmid la Universitatea de Arte din Berna. Cântă pe o vioară construită de Gian Baptista Mezzabotte la Brescia, în 1778.