Lacrimi, sfinți, crima și pedeapsa - Agnes, aleasa lui Dumnezeu

Agnes, aleasa lui Dumnezeu este un spectacol de teatru (regizat de Sânziana Stoican, pe textul lui John Pielmeier, tradus de Bogdan Budeș, și în scenografia lui Valentin Vârlan), despre o tânără călugăriță care a născut un copil, care este găsit mort în chilia acesteia (omorât?), iar călugărița pare a fi amnezică atât cu privire la soarta copilului, cât și cu privire la întreaga sarcină. Premiza pare simplă: un thriller în stil american de tip murder mystery. Dar se dovedește repede că nu e doar atât, că asistăm la o confruntare de idei, interese și perspective.

Primul personaj care ni se prezintă este psihiatra Marta Livingstone (jucată de Luminița Erga în varianta văzută de mine, dar și de Isabela Neamțu într-o distribuție alternativă), delegată de instanță să îi pună un diagnostic tinerei călugărițe Agnes (adusă în sccenă de către Cristina Juncu), diagnostic care va decide în mare măsură în ce direcție va merge verdictul juraților: închisoare, ospiciu sau achitare. Ca Martha să ajungă să discute cu Agnes, ea trebuie însă să treacă de stareța Miriam Ruth (interpretată de Victoria Cociaș, respectiv Crenguța Hariton, în distribuție alternativă), reticentă față de psihiatrie și dornică să limiteze amestecul lumi exterioare în treburile interne ale bisericii.

Încă de la primul dialog stareță - psihiatră se așază termenii în care stareța vrea ca această operațiune să decurgă: cât mai repede și cu milă. De ce și în ce sens cu milă, poate vă întrebați? Pentru că îi e teamă ca nu cumva mintea fragilă a tinerei Agnes să fie și mai mult tulburată prin disecare (sau poate că e doar un pretext pentru că îi e teamă de ce ar putea fi găsit acolo?).

Aflăm pe parcurs, din dialogurile ample și pline de fragmente de informație dintre cele două, că însăși stareța ascunde o poveste pe care nu o vrea readusă la lumină, anume că nu fusese de-a lungul vieții sale o făptură firavă și candidă, de fapt nici pe departe. Fusese căsătorită, avea două fete care o disprețuiau întrutotul, era o fostă fumătoare (de țigări fără filtru, desigur) și, una peste alta, nici măcar ea însăși, capul mănăstirii, nu se abținea mereu de la a pune existența lui Dumnezeu sub semnul întrebării. Tot într-una din discuțiile celor două ni se dezvăluie faptul că toate cele trei protagoniste împart un trecut tumultos comun, cu traume și goluri lăsate pe latura maternă.

Ipocrizia stareței dă curs unui întreg conflict de interese dintre dorința de a o ocroti pe tânăra călugăriță de toate relele lumii exterioare și cea mai puțin morală de a face orice îi stă în putință ca să evite scandalul (care ar fi fost cu atât mai revoltător cu cât ar fi avut loc în context monahal), inclusiv să mintă sau să ascundă amănunte esențiale în raport cu pruncuciderea, și chiar cu relația sa cu Agnes. Ea își mărturisește de la bun început dorința ca întreagă afacere să se termine fără prea mult tam-tam și nu se gândește deloc cum ar afecta-o asta pe Agnes. Fix această fățărnicie a împiedicat-o pe fată de a primi ajutorul cuvenit, atât fizic cât și psihic.

La prima vedere, Agnes pare a fi doar o biată copilă neprihănită, rătăcită în corpul unei femei. Mama ei fusese o alcoolică abuzivă, sărită de pe fix, care nu binevoise să își ducă fiica la școală, așa că singura educație pe care Agnes a primit-o până la vârsta de douăzeci și unu de ani este aceea primită în cadrul mănăstirii. Așa că nu e tocmai de mirare că nu doar că nu își amintește nimic despre nașterea copilului, dar nu pare să aibă nici cea mai vagă idee despre cum se nasc bebelușii în genere.

Atașamentul emoțional pe care psihiatra Livingstone îl dezvoltă pentru sora Agnes pare să fie unul provenit dintr-o oglindire a sinelui. Martha se regăsește treptat în trecutul călugăriței și, probabil inconștient, încearcă să se vindece prin ea. Agnes primește astfel rolul unei Martha mult mai tânără și mai naivă care trebuie ajutată și ocrotită și vindecată de traumele sale, cu orice preț.

Într-una dintre sesiunile Marthei cu Agnes, această i se destăinuie psihiatrei că îi e teamă că mama sa a ajuns în iad și că duce o lupta aprigă cu un înger pentru sufletul ei. După mai multe astfel de confesiuni, pe când psihiatra devine pe bună dreptate din ce în ce mai îngrijorată, stareța continuă să susțină că singura explicație plauzibilă ar fi că Agnes este aleasă Domnului, că este diferită de toată umanitatea și că a avut loc un miracol. Când Martha o întreabă pe stareță de când și-a dat seama de felul de a gîndi al lui Agnes, aceasta răspunde că extrem de timpuriu, când a început să refuze să mai mănânce. Se pare că Dumnezeu îi poruncise prin intermediul mamei sale decedate să se îmbarce în taina postului negru. Căci este știut (!) că Dumnezeu urăște persoanele grase, mai ales judecând după statui, care sunt subțiri și suferă. Suferă și iar suferă căci suferință e frumoasă. Suferința aceea imanentă, ca de copil, care te consumă în întregime, acolo șade frumusețea și extazul ceresc. Ce e mai frumos și de o castitate mai profundă decât chinul unui sfânt sau a unei sfinte, decât lacrimile fierbinți și suspinele pătimașe pe care le varsă tainic un sfânt în numele unui preamărit ideal al fericirii eterne, al unei existențe departe de tot ce e în sfera lumescului și a carnalului duse prin prisma inimii (dar nu inima ca organ, bineînțeles, ci inima ca univers transcendent)?

De a lungul secolelor, religia ne-a condiționat să ne închinăm viața pe care o trăim acum, pe pământ, unui set de reguli și criterii care, în mod ironic (și convenabil în același timp), resping viața pe deplin, așa cum e ea, haotică și rebelă, și pe noi odată cu dânsa, cu felul nostru uman de a fi, pesemne mult prea uman câteodată. M-am sfiit să scriu această cronică tocmai din pricina subiectului abordat de spectacol. Religia este un subiect foarte greu și vast despre care s-au scris cărți întregi de-a lungul veacurilor. Și totuși, una peste alta spectacolul nu abordează tema religiei, a isteriei și a dogmei, ci și cea a unei societăți lepădate de orice fărâmă de moralitate, care ar face orice, chiar și sacrificarea unei ființe umane doar ca să păstreze intactă o imagine de fațadă perfectă. O societate ale cărei valori s-au erodat în timp atât de mult, încât nu a mai rămas decât o vagă amintire, un joc actoricesc prost pe care îl numim "justiție".

Nu pot decât să aplaud felul în care spectacolul a reușit să abordeze această problematică.

Dezbaterea dintre convingerile stareței și ale psihiatrei este atât de bine argumentată de ambele părți încât îmi pare aproape dostoievskiană. Într-adevăr, primești câteva indicii pe alocuri, iar până la final se încearcă a se demonta și pune la îndoială unele concepții dogmatice, dar totul vine cu o naturalețe și o veridicitate ieșită din comun. Spectacolul nu aruncă în față vreo afirmație-bombă menită pur și simplu să șocheze, ci mai degrabă crește ca un fel de depunere lentă (în ciuda ritmului alert al schimbului de replici) cu multă substanță.

Când psihiatra Livingstone propune hipnoza ca metodă de sondare a amintirilor blocate, Agnes începe să retrăiască tot ce simțise în acea seară când "îi fusese rău". Lucrurile devin din ce în ce mai complicate, există și câteva piste false, și în cele din urmă aflăm, într-o oarecare măsură, ce s-a întâmplat în acea noapte. Finalul păstrează spiritul oximoronic al crimei în spațiul claustral, al călugăriței ucigașe, dar cu o crimă ce nu a fost săvârșită dintr-un impetuos diabolism sau din răzbunare, nu, nicidecum. Ci tot cu o paradoxală inocență și cu inimă ca de fecioară, din dorința de a cruța copilul și de a i-l înapoia în siguranță Domnului, ca pe un cadou pe care tânăra nepregătită să fie mamă nu se simte demnă să îl ia în primire. Iar finalul o surprinde pe Agnes cântându-i pruncului fără suflare până când, în aceeași manieră tragică, rămâne fără voce. Și astfel spectacolul se împlinește, niciun detaliu nu este gratuit, ci dimpotrivă, fiecare informație se încheagă cu alta într-un tot unitar armonios.

Dintr-o perspectivă ceva mai tehnică, cred că sala de spectacol din subsolul teatrului Nottara este mediul propice pentru un spectacol cu un asemenea impact (oricât de distant și de melodramatic ar suna, vă asigur că nu e). Mică, cu scena în centru și aproape de public, actorii nu sunt nevoiți nici să vorbească prea tare, nici să își exagereze gesturile sau mimica pentru a ajunge la cei din rândurile din spate. Este atmosfera ideală pentru un spectacol realist și intimist care chiar trezește ceva în inimile (și / sau în mințile) noastre. Cât despre actrițele distribuției pe care am văzut-o, nu pot spune altceva decât că au avut o dinamică impecabilă într-un spectacol bazat foarte mult pe relații de putere și pe confruntări directe, că schimbul de replici a decurs într-o armonie imperturbabilă, că totul până la ultimul detaliu, ultima inflexiune în voce, ridicare de sprânceană sau privire întrebătoare se contopește într-o poveste bine închegată.

Mai este nevoie să spun că îl recomand cu inima deschisă?