Un text provocator atât din punct de vedere al montării, cât și al receptării din partea spectatorului, care pornește de la o crimă care loc în cadrul unei mănăstiri: o tânără călugăriță, Agnes, rămâne însărcinată, iar copilul născut ulterior este găsit mort, aruncat la coșul de gunoi. De-aici se nasc două mari întrebări care sunt tratate de-a lungul spectacolului: cine este tatăl și cum a murit nou-născutul? Cu un punct de plecare demn de un thriller polițienesc, spectacolul explorează însă relația pe care omul o mai are în aceste zile cu prezența divinității în viața sa.
Abordarea pe care o alege Sânziana Stoican este una rafinată, căreia însă nu-i lipsește forța, menținându-se pe o linie de mijloc între cele două părți aflate în dispută, neîncercând să apere sau să acuze, lăsând în schimb spațiu ca întregul conflict să se împlinească neîntinat și nealterat de niciun fel de convingeri personale. Fapt care face ca spectacolul să crească organic, să se manifeste liber și să-și proclame statutul de veridicitate ideatică pe care și-l constituie succesiv și minuțios. De asemenea, spectacolul poate și trebuie să fie analizat prin prisma ciocnirii directe a celor doi mari rivali, metaforic vorbind: știința și credința. Contextual, întâlnirea dintre psihiatra Martha Livingstone și Stareța Miriam nu este lipsită de tensiune, ambele încercând în felul lor,mânate de propriile motivații, s-o salveze pe tânăra novice Agnes: Martha de sistemul claustral și rigid care o ține încătușată pe aceasta, iar Stareța de o lume prea mare și haotică, cu care călugărița nu este obișnuită și pe care nu o cunoaște defel. Desigur, aceste raționamente sunt înrădăcinate în justificări mult mai personale, conferind întregii ipoteze o și mai amplă complexitate și o esență pluristratificată.
În primul rând, așa cum aminteam anterior, e vorba de bătălia eternă care se poartă între pragmatismul științific și fascinația divină, într-o anihilare permanentă a oricărei punți solide de comunicare, provocată de intransigența ideativă care refuză să le privească pe cele două ca realități complementare. Mai apoi, este o dispută tot mai aprigă între societatea tot mai laică și mai sceptică față de utilitatea unei devoțiuni bazate pe existența și manifestarea miraculosului și instituția bisericii care încearcă să se protejeze de reacțiile tot mai virulente împotriva ei, pe care le consideră o formă de persecuție modernă. Nu în ultimul rând, la nivelul cel mai intim al spectacolului, această contradicție se naște din însăși durerile cele mai acute ale personajelor: pe de-o parte, în cazul Marthei, este o formă de revanșă și o expresie a a resentimentelor față de ignoranța cu care problema de sănătate a surorii ei, de asemenea călugăriță, a fost tratată și care a condus la un final tragic care putea fi evitat; pe de altă parte, în cazul Stareței Miriam, este o formă de ocrotire a conventului în fața eventualelor atacuri provocate de povestea lui Agnes, dar și o formă de a o ține aproape pe aceasta, fiind mătușa și singura rudă de sânge pe care o mai are. De altfel, acest aspect este bine scos în evidență de Sânziana Stoican prin modul în care acestea sunt așezate în cele mai multe momente în poziții diametral opuse sau mereu aflate în gardă. Existe și secvențe, mai puține și scurte, în care acestea ajung să stea una lângă alta, ca o încercare de conciliere, însă tentativele nu rezistă, revenind la conjuncturile inițiale.
Pe lângă sentimentul de datorie pe care ambele îl simt în legătură cu Agnes, aceasta devine și un obiect al ambițiilor și al eforturilor fiecăreia de a se impune în fața celeilalte. În tot acest timp, Agnes își păstrează comportamentul profund pios și ingenuu, existând însă momente de maximă defulare, în care traumele unei copilării lipsite de figura paternă și chinuită de abuzurile figurii materne își fac loc la suprafață și se manifestă violent. Dar un fapt este cert: viața și intimitatea lui Agnes ajung să nu-i mai aparțină defel, iar acest lucru este pricinuit nu de ferventa ei devoțiune față de Dumnezeu, ci de modul în care Martha și Stareța Miriam se raportează la ea și de felul în care o tratează.
Un aspect foarte important al spectacolului, care amplifică lipsa totală a intimității, este ingenioasa scenografie semnată de Valentin Vârlan, o încăpere semideschisă prin care oricare dintre personaje poate să treacă în orice moment, cu pereți transparenți, din sticlă, astfel încât totul să poate fi văzut din exterior. În consecință, decorul este în perfectă concordanță cu această idee a vulnerabilității și a fragilității pe care Agnes o prezintă în tot în acest șir de evenimente. În mod normal, spectacolul se joacă la Sala George Constantin a teatrului Nottara din București, sală de tip studio, iar publicul este aranjat pe gradene în jurul construcției de sticlă, ceea ce întețește gândul că protagonista nu se poate ascunde oricât de mult ar încerca.
În distribuția spectacolului o regăsim pe Cristina Juncu în rolul lui Agnes, cu o interpretare de mare calibru, reușind să redea cu abilitate candoarea și smerenia personajului, menținându-se firească și credibilă, calități dublate și de capacitățile vocale care îi conferă o aură cu adevărat splendidă. Pe lângă acestea, este de remarcat versatilitatea și naturalețea pe care le demonstrează în momentele de tranziție, în care calmul se transformă în tensiune furibundă, precum scenele în care Agnes este supusă la hipnoză. Fără îndoială că interpretarea ei (pentru care a primit și o nominalizare la premiile UNITER, 2024) este unul dintre punctele tari ale acestui spectacol.
În reprezentația de la Alba Iulia, alături de Cristina Juncu, au mai jucat Luminița Erga și Victoria Cociaș (cele două împărțind rolurile cu Isabela Neamțu și Crenguța Hariton). Luminița Erga, în rolul Marthei Livingstone, construiește un personaj puternic, riguros, care nu se abate de la calea ei de-a o salva pe Agnes, oferind o interpretare plină de forță și plină de convingere, știind însă unde și cum să lase să iasă micile sensibilități ale personajului, fără a-i știrbi însă în niciun fel prestanța pe care i-o impune personajului ei. În rolul Stareței Miriam o regăsim pe Victoria Cociaș, o prezență impunătoare și elegantă pe scenă, care știe cum să se erijeze într-o figură maternă oblăduitoare care să suplinească într-o anumită măsură lacunele și traumele provocate de evenimentele din viața lui Agnes.
Fără să arate cu degetul și fără să îndemne publicul să aleagă vreo tabără, Agnes, aleasa lui Dumnezeu trasează totuși o linie de demarcare între credința sinceră și ignoranța habotnică, între austeritatea metodică și justificarea providențială, între ceea ce ar trebui să credem și ceea ce am vrea să credem. Voalul ignoranței este spulberat în momentul în care se află, printr-o altă ședință de hipnoză, că Agnes este cea care într-adevăr și-a ucis nou-născutul, într-un act mai degrabă inconștientient și involuntar. Având în vedere noile date, răspunsul că Dumnezeu s-a aflat în cameră cu ea în momentul nașterii reprezintă argumentația finală pentru a o interna într-un ospiciu. Un spațiu steril, în care i se refuză însăși credința (sugerat în final de faptul că îi este luat până și crucifixul de pe perete). Marcant este și momentul în care Agnes dezvăluie vizita îngerului în urma căreia avea să rămână gravidă, pentru ca nu mult după aceasta să își piardă subit vocea, ca o formă de osândă divină.
Agnes, aleasa lui Dumnezeu este un spectacol pătrunzător, care își menține vigoarea dintr-un capăt în celălalt, fără a deveni în vreun moment tezist, moralizator sau greoi. Sânziana Stoican înțelege bine textul, își cunoaște intențiile și le aplică cu multă precizie, fapt care se dovedește prin soliditatea compoziției scenice și prin unitatea, respectiv funcționarea optimă a tuturor elementelor constitutive. Ofertant atât prin subiect, cât și modul în care textul este transpus dramatic, acest spectacol poate și trebuie să fie o provocare pentru oricare spectator cale alege să intre în sala de teatru, indiferent de convingerile sale.
(foto: Andrei Gîndac)