Textul trio-ului Gerasimos Bekas, Michalis Pitidis, Anestis Azas propune un cuplu contemporan format dintr-o grecoaică (Katerina Mavrogeorgi) și un turc (Cem Yigit Üzümoglu), ce decide să își înființeze propriul stat, Republica Baclava, ca răspuns la atacurile comunității din locul ei de baștină îndreptate asupra copilului lor de 9 ani, Meze.
Numele puștiului, care altfel numește mezelicul servit în deschiderea unei mese principale, a fost ales de părinți pentru că e unul dintre cuvintele comune ale limbilor greacă și turcă. Încercarea părinților de a crea o punte între cele două națiuni animate de o vastă animozitate istorică s-a lăsat cu miștourile celor din jur. La școală, cu ocazia pregătirii unei serbări organizate pentru a omagia bicentenarul independenței Greciei, Meze e distribuit în rolul otomanului. Ceilalți copii din clasă, sunt desigur, elenii. Conform cărții de istorie, grecii îl bat pe turc. Rău. La propriu. Acum. La 200 de ani de la bătăliile din manual. E momentul când părinții aleg să își proclame propria independență. Non-dependență de două state / două gloate care aleg să perpetueze o ură ancestrală într-un prezent pe care l-ar putea construi altfel. Pentru numele noului stat, cei doi părinți aleg un alt nume cu sonorități culinare. Asta pentru că soțul e mare specialist în preparat baclavale.
Până la momentul întemeierii Republicii Baclava, spectacolul-omonim propune o delicioasă serie de scene în care ironizează la greu ce va să zică un show tv de divertisment (a cărui gazdă, demențial interpretată de George Katsis, livrează, pe baza unui umor contagios, o serie de clișee desprinse din gura slobodă a poporului conservator cu privire la parteneriatele civile, cuplurile multi-naționale sau multi-confesionale, etc., totul mixat cu o altă serie de clișee desprinse din obiceiurile de comportament ale poporului progresist, conectat, 2.0) ori un discurs de TEDx (tatăl lui Meze e cum, ziceam, mare specialist în baclavale și, care orice tânăr antreprenor cu încredere în sine, simte nevoie să umple lumea din jur cu sfaturi motivaționale și povestiri mustind de tâlc roz). Al 4-lea membru al distribuției internaționale, Gary Salomon, punctează scenele cu tușe muzicale (tonuri punk, rock sau etno) și mini-discursuri, într-o engleză impecabilă, în cheie, desigur, comică.
După momentul întemeierii Republicii Baclava, cuplul originar e asaltat de doritori ai noii cetățenii. Treptat, insula-stat de lângă Missolonghi (orașul unde murea, în 1824, în plin război greco-otoman, luptând de partea gazdelor, lord Byron himself, ceea ce așază, în Republica Baclava, premise de geniale gaguri publicitare) devine neîncăpătoare. Nevoia selectării aplicanților e tratată pe tonuri, desigur, intens satirice. Construirea unei birocrații vamale se transformă într-o scenă de carnaval, populată cu doritori creduli, multă făină și un frigider cu alură de lift (sau invers). Treptat, locul aventurierilor care își doresc buletin de Baclava e luat de imigranți. Nuanțele ironice virează în tușe mai sobre. Tratarea temei migrației păcătuiește prin anumite lungimi care afectează ritmul spectacolului.
Blândețea cuplului originar e pusă în umbră de un rezident cu ambiții de mărire. Pornirile belice ale acestuia, dimpreună cu abundența celor care vin să caute refugiu temporar și apoi pleacă spre țările mai mari și mai bogate, anunță tragicul final. Grecia și Turcia își unesc forțele și spulberă mica republică-iluzie. Din baclava-land, rămâne un super-hit cu versuri adaptate care ridică, la final de spectacol, publicul în picioare.
La Sfântu Gheorghe, Nu chiar 1918 a stârnit furia unei mâini de români verzi care n-au priceput aluzia. Asemenea Republicii Baclava, spectacolul român pe text secuiesc vorbea despre prezent și, mai ales, despre viitor. Cu mult umor, foarte multă imaginație și o cantitate enormă de speranță. Vom apuca oare acele vremuri când ne vom mai bate cel mult în rețete?
(foto: Gabriel Amza)