Dictatura militară a generalului Augusto Pinochet a condus & terorizat Chile vreme de 17 ani, din 1973 până în 1990. În această perioadă, se estimează că aproximativ 37.000 de persoane au fost arestate și /sau torturate, 3.000 dintre acestea fiind ucise sau raportate dispărute.
Eroina interpretată de Gabriela Arancibia e nepoata unui bunic care a fost militar activ în perioada dictaturii, lucrând, printre altele, la o închisoare în care erau deținuți opozanții regimului. Printre elementele de decor se găsesc câțiva saci plini cu scrisorile prizonierilor pe care bunicul său le-a confiscat și niciodată-expediat și pe care tânăra lui nepoată le descoperă în casa acestuia. Tot acolo, personajul Arancibiei găsește jurnalul bunicii în care citește despre poveștile unor femei care, pentru a face meseria visată (muzician, militar, etc.), au ales să se îmbrace în haine de bărbat, încercând, astfel, să fenteze interdicțiile ce le vizau pe urmașele Evei. În momentul în care erau demascate, curajoasele erau supuse torturii în urma căreia, cel mai adesea, mureau.
Nepoata trăiește sub fascinația bunicii și bunicului. O fascinație bazată pe empatie (se îmbracă la rându-i în straie masculine, asemenea eroinelor arhivate în secret de bunica) și pe atracția răului (își descrie bunicul ca distrugând corespondența întemnițaților, bătând-o pe bunica, organizând întâlniri secrete în care erau plănuite represalii la adresa adversarilor politici). De o parte, rochia albă a bunicii, de alta, uniforma bunicului.
Plonjarea în amintirile familiei are un ce magic pe care regia Carolinei Pizarro și elementele de decor selectate chiar de Gabriela Arancibia îl potențează prin scene scurte desfășurate în minuscule spații multiple (scena intimei Săli Studio a Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara nu e deloc amplă), create prin folosirea ingenioasă a câtorva reflectoare, veioze și lanterne și a mai multor fire incolore pentru simeză descriind verticale cvasi-invizibile. Muzica lui Rodrigo Contreras, redată fie live de Arancibia (la acordeon sau tobă), fie prin boxe, contribuie, la rându-i, la atmosfera de basm noir.
În prim-plan, o serie de minuscule paralelipipede de carton metaforizează blocurile din Santiago de Chile. Dărâmate într-o parte, bucățile de butaforie dezvăluie cruci. Orașul se transformă într-un imens cimitir.
Frumos și atrăgător la nivel vizual, Scânteia unui negru râu păcătuiește prin anumite redundanțe și neclarități ale textului. Anumite teme se reiau, din unghiuri diferite, lungind neinspirat spectacolul și amânând repetat un final ce s-ar fi putut produce în mai multe momente. Rămâne însă bogăția de mijloace vizuale și sonore cu care creatorii spectacolului și, în principal, Gabriela Arancibia construiesc o lume, o poveste, un one-woman-show.
(foto: Gabriel Amza)