Între ceea ce oferă instituţiile teatrale şi ceea ce trăieşte omul până la ora începerii spectacolului este o linie despărţitoare trasată cu hotărâre. Absenţa de pe scenă a dramaturgiei scrise de români e o parte din explicaţie.
Ceva nu e în regulă în viaţa artistică a teatrelor bucureştene subvenţionate de stat: la începutul anilor '90 părea că se exprimă voinţa colectivă de a reface în mod rapid decalajul - atât în privinţa textelor, cât şi al mijloacelor de expresie - faţă de ceea ce se întâmplă în teatrul mondial. Graba de atunci a rămas doar o amintire. După 16 ani, în care la conducerea teatrelor s-au perindat tot soiul de persoane, cu şi fără acoperire în talent, presupuşi şi reali manageri, instituţiile teatrale au ales să-şi folosească libertatea oferind versiuni moderne ale pieselor clasice, preluând texte uşurele, planificate să aducă public, să-l ţină pe spectatorul potenţial departe de lumea şi ţara în care acest teatru există. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt spectacole bune şi foarte bune, dar cele mai multe dintre ele răspund unei necesităţi a artistului de a exprima cu mijloacele teatrului modern vechile sale obsesii, ceea ce este desigur atractiv pentru cei familiari cu evoluţiile lor scenice (printre care se numără şi cronicarii teatrali), dar rămân străine celorlalţi. Oamenii care au obişnuinţa de a merge la teatru caută numele cunoscute şi "merg pe mâna lor", uneori le place ceea ce văd, alteori rămân nedumeriţi şi, din fericire, renunţă cu greu la ceea ce a fost cândva o pasiune şi a rămas un obicei.
Godot în absenţa lui Mazilu
Generaţia computerelor şi a Internetului se ţine departe de teatru, poate şi pentru că majoritatea pieselor noi, scrise de autori mai mult sau mai puţin consacraţi, sunt parafraze ale unor piese care s-au mai scris de către ei sau de către alţii şi e de înţeles de ce regizorii buni preferă să pună a n-a variantă a spectacolului În aşteptarea lui Godot decât glosele pe marginea acestui text fundamental. E straniu totuşi că, în acest context, dramaturgia lui Teodor Mazilu prin care s-ar putea explica multe din ciudăţeniile oamenilor şi evenimentelor tranziţiei nu stimulează apetitul regizoral. Scrise dintr-o perspectivă gazetărească mai curând decât dramatică, Nepotu' şi Poker de Adrian Lustig prelungesc efectele emisiunilor de divertisment. O discuţie specială ar merita receptarea spectacolului O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu. Imperfecţiunile materialului scris dau apă la moara cronicarilor "esteţi", caracterul polemic al montării nelinişteşte până la refuz.
Surprizele în domeniu vin din partea teatrului nesubvenţionat, a teatrului independent (unde, teoretic, ar trebui să domine preocuparea pentru succesul pe bani): acolo este expus, fără complexe, procesul prin care noua dramaturgie şi noua regie se afirmă în peisajul dezbaterii contemporane. Este un proces pentru că multe dintre textele prezentate şi spectacolele produse par a fi încă variantele preliminare ale operei finite, dar merită să observăm că tocmai mişcarea aceasta vie atrage şi satisface un anumit public.
Instituţionalizarea inovaţiei
Desigur, spectacole cum au fost Stop the Tempo (regia Gianina Cărbunaru pe un text scris de ea), 89, 89... (Ana Mărgineanu pe o combinaţie de texte ale unor autori "noi") au reprezentat tăieturi curajoase în mâzga ignoranţei cu aere de superioritate care însoţeşte meditaţiile adulţilor despre tânăra generaţie. Teatrul Odeon a avut un program prin care a sprijinit tinerii regizori şi a lansat prin ei şi un nou tip de dramaturgie, scris aici sau prin alte părţi. Succesul a fost inegal şi atunci ceea ce întruneşte aprecieri se instituţionalizează (regizorul Radu Afrim, de exemplu), ceea ce e prea şocant se uită. Adeseori despre ceea ce e şocant se spune că nu are nici o valoare.
Pe lângă Teatrul de la Green Hours şi Teatrul Act (independente) teatrele Mic şi Nottara adăpostesc în sala de la Foarte Mic şi Studio unele dintre producţiile tinerilor la care mă refer, scoţând aceste spectacole din zona de acces a iniţiaţilor spre marele public. Probabil că aşa trebuie procedat pentru a asigura schimbul de generaţii nu doar pe scenă, ci şi în sală. În rest, se dovedeşte că aşa cum majoritatea celor angajaţi în instituţiile artistice ale statului a fost împotriva unei reforme care să le facă mai flexibile, aceeaşi majoritate ezită în faţa investiţiilor - de timp, de talent - cu grad ridicat de incertitudine. Scleroza se justifică prin grija pentru banul public: "nu putem irosi banii oamenilor pentru elucubraţii vecine cu pornografia". Aproape tot ce intră astăzi în patrimoniul dramaturgiei universale a fost odată considerat o elucubraţie vecină cu pornografia. Publicul nu are cum să accepte sau să respingă ceva despre a cărui existenţă nu a fost informat. Nu cred că teatrul trebuie să renunţe la funcţia sa de informaţie culturală sau la cea de divertisment. Dar dacă abdică de la misiunea sa de căutător al sensului în haosul vieţii se condamnă la o extincţie mai mult sau mai puţin lentă. Şi ar fi păcat.