La nivel de structură, nu am resimțit acțiunea ca fiind mult prea fragmentară, însă unele dintre părți mi s-au părut lungite fără vreo miză. La prima vedere m-am gândit că tocmai asta este ideea din spate, să se contureze acel univers arid și monoton, împrejmuit de frică și distanță, în care timpul pare că stă agonizant pe loc. Într-o oarecare măsură am putut înțelege asta, dar cu cât înainta acțiunea, cu atât cutia Pandorei se deschidea și mai mult, fără un sens deductibil, cel puțin pentru mine.
Nu mă deranjează deloc lentoarea, cât timp mi se pare susținută narativ și conceptual și aici amintesc două dintre filmele mele românești preferate, care mi se par foarte bine așezate în termeni de timp: După 40 de zile (2021, regia Andrei Gruzsniczki) și unul dintre filmele consacrate ale lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu (2005). În cazul de față timpul narativ mi s-a părut dezlânat, cel puțin începând cu partea a treia, în timpul discuției a doi bărbați - punct declanșator al pierderii firului narațiunii în percepția mea. Dar am apreciat primele două părți, care mi s-au părut sugestive pentru perioada incertă a pandemiei, cu haosul ei și repercusiunile sale asupra individului și a relațiilor interumane.
La nivel de imagine, în primele trei părți, lucrurile sunt extrem de oneste, cu planuri-secvență firești ca temporalitate și ton, mizanscenă sugestivă și mișcări de cameră aproape insesizabile - ca un fel de martor al acțiunii. Dinamica se schimbă ușor în ultima parte, unde camera primește mai multă inițiativă - păcat, totuși, că acțiunea rămâne în aer. Cu toate acestea, imaginea este compusă din cadre armonioase vizual, plăcute și construite atent.
Amintind de filmul său precedent, Malmkrog (2020), Cristi Puiu păstrează un dialog orientat în mare parte într-un registru filosofic, existențialist, lucru care, dacă în filmul din 2020 este funcțional, având de-a face cu o adaptare literară, cu o acțiune consumată într-o perioadă și un context bine alese, în MMXX dialogul rămâne la nivelul unei încercări forțate de a exprima o serie de viziuni prea abstracte ca să fie traduse de niște personaje care până în acel punct vorbeau și interacționau firesc. Cuvintele rezonante, dar plasate nefericit, au stârnit o aromă forțată, teatrală, fără să își atingă potențialul.
Am remarcat la Malmkrog o explorare mai îndrăzneață a montajului; și în MMXX am resimțit acest lucru cu precădere în segmentele de tranziție, unde se observă planuri detaliu de medicamente aruncate - a fost de impact alăturarea elementelor clinice cu factorul senzorial al ierbii. În schimb, nu am reușit să înțeleg în acest context utilizarea muzicii clasice. Mi s-a părut o alegere prea puțin susținută de orice element narativ, mai ales că de cele mai multe ori, în timpul acțiunii se auzea doar ambianța.
Filmul lui Cristi Puiu încearcă să devoaleze cum se raportează oamenii la timp și cum resimt restricțiile unui eveniment incontrolabil. Imaginea și montajul susțin apăsarea timpului, însă lipsa consistenței narative și abstractizarea excesivă a dialogului îneacă personajele într-o incertitudine greu digerabilă, care compromite puterea temei alese și nivelul potențial de rezonanță.