Și uite-ne acum, în 2023, aproape 2024, la 4 ani după această... etapă. Chiar dacă parcă toată umanitatea a uitat de cei doi ani grei, uite că există un film care să ne-o amintească. MMXX by Cristi Puiu.
2020 la o adică. Un film împărțit în patru scene și momente diferite ale acelei perioade (e prima parte, așa că vor mai urma patru). Și fiecare scenă prezintă câteva momente care descriu foarte bine ce a fost atunci. Trecerea între părți se face pe muzică veche, având în fundal filmări fragmentate cu focus pe diferite obiecte aruncate în iarbă.
SEMPRE LIBERA. Numele unei arii dintr-o operă celebră a lui Verdi, La Traviata. Despre sensul vieții, al trăirii libere a acesteia. Oana este psiholog. Nu face ședințe acasă decât dacă persoana este recomandată. Iar când vine "recomandata", prima discuție este: "Dacă e ok, putem sta fără mască." Ca în orice primă ședință, pacienta, o doamnă recomandată de "Cezi", trebuie să răspundă la un test, cu un calificativ între 1-5 la fiecare întrebare. Ce am remarcat este faptul că această doamnă reprezintă o tipologie des întâlnită, de persoane ce se supraestimează, ce se cred stăpâne pe sine, care se cred "Nadia, Halep". Se cred campioni, nevinovați pentru ce li se întâmplă.
BABA AU RHUM. Suntem tot acasă la Oana, însă într-un alt moment. Mihai, fratele ei, se află și el acolo. O pune să caute părți dintr-un aparat de făcut prăjituri: un bol, un tel. Aceasta caută prin toate sertarele, o sună pe mama ei, iar el rămâne pe un scaun și fumează. Ziua lui Mihai vine curând, iar el vrea să facă baba au rhum, o prăjitură în care aluatul trebuie lăsat la uscat 2 zile. Însă un apel telefonic de la Bobo schimbă mersul acelei seri. Soția lui, gravidă în opt luni jumătate, este dusă la spital cu mari dureri abdominale. Soțul e devastat, ambii sunt în carantină, deci în imposibilitatea de a fi împreună. Oana dă zeci de apeluri, la un moment dat apare și soțul ei, pe fundal, într-o cameră se aude la un televizor filmul Două lozuri. O nebunie. La un moment dat totul se schimbă când Oana este anunțată că prietena a născut, că scorul Apgar al copilului este 5, mic, și că mama a fost transportată la un alt spital, fiind nevoită să semneze că e de acord să nu își mai vadă copilul timp de 15 zile. Este o isterie, fiecare dorește altceva: fratele - să fie dus acasă la părinți pentru că și-a găsit aparatul, Oana - să fie dusă la spitalul respectiv, iar soțul - să învețe, dar să îl aducă și pe băiat acasă. Mai bine zis, să îl aducă Oana.
NORMA JEANE MORTENSON. Facem trecerea spre episodul trei și îl găsim pe soțul Oanei întins pe un pat; lângă el, întins pe o canapea, un actor român cu accent rusesc. Actorul îi povestește o trăire legată de o fată moldoveancă cu care a avut o aventură. În ziua de după momentul respectiv, a fost sunat de către fată pentru că soțul ei, un mafiot, a aflat. La un moment dat, o femeie intră în cameră anunțând că un bătrân de 82 de ani a sunat că respiră greu: "Avem un Covid." Soțul Oanei întreabă de ce s-a pus această etichetă, ea răspunde că problemele de sănătate enumerate și vârsta sunt un motiv.
Восьмое июля. Înmormântare. În pandemie. O temă destul de controversată și mult discutată în acea perioadă. Dragoș Bucur, în rolul unui comisar, merge cu mașina spre cimitir. La telefon, pe drum, vorbește cu mama lui despre o poezie a lui Nichita Stănescu, Salut. Murim. În această ultimă parte a filmului reîntâlnim aproape toate personajele din celelalte părți. Femeia ce a venit la ședința de terapie îl dirijează pe polițist unde să se ducă ca să-i găsească pe Giani, și Mihai și Oana. Un moment tragic și profund este în același timp cuprins de ancheta polițiștilor. Fiica decedaților, o prostituată din Germania, este luată la întrebări despre capul rețelei, legăturile ei și diverse altele. Momentul venirii preotului este anunțat de o femeie, care zice: "Haideți afară. Destul l-am mâniat pe Dumnezeu." Fiica, care a stat departe de lume, într-o cameră închisă, cu un polițist, spune o frază dureroasă: "Pot să ies și eu, lângă familie, măcar acum, ca un om normal?"
Astfel ne reamintim cum a fost atunci, cu mască, fără mască, închiși, izolați, carantinați, speriați. Filmul lui Cristi Puiu pune accent, fără să se vadă explicit, pe niște aspecte controversate ale acelei perioade și nu numai. Problema purtării măștii, a înmormântărilor cu număr mare de persoane prezente, care poartă sau nu mască, neînțelegerile dintre persoanele ce trăiesc sub același acoperiș. Pe scurt, problemele anilor de după MMXX, expuse în MMXX-ul lui Puiu.