Cum critica literară e făcută de oameni, a fost dintotdeauna normal ca în fiecare comentariu critic să recunoşti afinităţile culturale ale comentatorului, pasiunile lui lecturale, aderenţa la un anumit tip de scriitură - adică o mulţime de elemente pe care le adunăm printr-o sintagmă simplă: subiectivitatea critică.
Numai că una e subiectivitatea critică şi alta e subiectivitatea omului din spatele criticului. Sub mantaua permisivă a subiectivităţii se pot plăti cu uşurinţă poliţe, mai abitir ca ratele la creditele pentru consum personal.
Nu vreau să spun că fenomenul ar fi generalizat. E însă destul de răspîndit ca să nu-l poţi trece cu vederea. Aşa cum există un teanc gros de critici specializaţi pe texte laudative (majoritatea buni prefaţatori la oricine şi orice), există şi destui critici literari din falanga "Atac la persoană".
Uneori, cînd văd o "radere" intenţionată făcută cu profesionalism (şi ştiu că e "radere"), deşi mă înfurie încălcarea eticii profesionale, pe undeva mă încearcă şi o oarecare admiraţie pentru arta cu care s-a făcut execuţia. În egală măsură, cînd văd una făcută jalnic, prost însăilată peste umorile personale, cu lovituri trîntite cu bîta la colţ de revistă, mă apucă şi furia, şi jalea, fiindcă dă prost la imaginea unei bresle care, umorală sau nu, are măcar reputaţia că e inteligentă şi creatoare.
Şi, cum prea multă teorie strică, o să dau cîteva mostre de radere prost făcută. Undeva, într-un roman, personajul principal spune că, sătul de România, vrea să emigreze. În cronica "Atac la persoană", criticul îl îndeamnă satisfăcut pe autor să plece odată, că oricum nu-i mare lucru de capul lui. E greşeala cea mai frecventă a criticilor care pîndesc, a criticilor de după colţ. Iat-o şi în altă cronică: "Mă întreb de ce oare avea nevoie autorul să ne implice şi pe noi, cititorii, în reglarea de conturi cu fosta iubită". Cronicarul ne explică astfel că îl ştie pe autor, că omul se certase cu iubita şi că se răzbunase într-un pasaj din cartea lui - fiindcă nu autorul, ci personajul are probleme cu iubita. Înţelegeţi? Autorul... personajul... Biografie... ficţiune... Una... alta. Două chestii diferite.
Tot neîndemînare şi lipsă de profesionalism arată criticul de după colţ cînd comentează emoţional, încercînd să inducă - complet neargumentat - o atitudine faţă de carte. "Autorul trece brusc de la o frază la alta, de la persoana întîi la persoana a treia... Personal, n-am reuşit să găsesc nici o justificare validă acestei dedublări auctoriale (nu că asta ar conta - subl. mea)." Sau răutatea absolut gratuită despre "poveştile celor care au avut nefericirea să-şi intersecteze drumurile cu cele ale personajului principal". Cum adică?
Prost - pentru criticul de după colţ - dau fraze de tipul "se pare că autorul a preluat involuntar sloganul publicitar al postului OTV: «Pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!»". Adică de acum încolo orice autor care scrie "nu ştiam ce pierd" preia involuntar sloganul OTV. Mda, iar cel care scrie: "Ai fost la mare?" preia sloganul reclamei nu ştiu cărei băuturi.
Iată încă o mostră de asalt inabil la persoană, ce vorbeşte mai mult despre raporturile autor-critic decît despre biata carte: "Romanul este plin de locuri comune, de variaţiuni pe teme practic epuizate: moartea, sexul văzut prin ochi de copil, infantilismul perpetuu al bărbatului...". Aşa-i, aşa-i, să mă bată Dumnezeu dacă nu! Nu trebuie să mai scriem despre moarte sau despre sexul văzut cu ochi de copil, că nu mai impresionăm pe nimeni. Moartea e, desigur, o temă epuizată de mult. Ca şi viaţa, zic eu.
Nu-i cunosc personal nici pe autorii, nici pe criticii pomeniţi aici. Nu sînt legat de nici unul. Ca simplu cititor, cu mii de scuze, îmi permit să dau un sfat. Ştiu că fenomenul criticii de după colţ n-are cum să dispară. Dar, spre satisfacţia mea şi-a altora, măcar să păstrăm şi aici un grad de profesionalism. Sau... mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!
PS: În schimb, ca scriitor, vă rog să nu loviţi prea tare în mine. Mi-am dat şi eu cu părerea, da' poate greşesc. Am scris şi eu nişte cărţi, săru' mîna...