Dacă ar fi să psihanalizăm puțin, ne dăm seama, cu vârf și-ndesat, cât a suferit Buică Jr. în fața acestui menaj toxic... pe alocuri chiar devastator. Și, așa cum ne învață terapeuții americani într-ale psihologiei (de la Freud citire), leacul este acela de a scoate afară tot... tot din tainițele conștientului, ale subconștientului. Aceleași rețete de curățire sufletească made in USA recomandă ca spovedaniile acestea vidanjante să se desfășoare în public. Acolo, în America, se plătesc bani grei ca să fii primit, să te psiho-ușurezi între alți participanți, care să se scalde în zoaiele de care tu încerci să scapi. Mă rog...
Revenind la pelicula în sine, îl cred pe autor, atunci când spune: "Eu, fiind actor și regizor, i-am văzut pe părinții mei ca pe cei mai buni actori care au existat vreodată. Am lucrat cu peste 4.000 de actori în L.A. și nu am văzut unii mai buni ca părinții mei, care știau în mod natural ce să spună și ce să facă atunci când se aflau în fața camerei de filmat. Au fost niște spirite foarte puternice și nu aș vrea ca ei să fi dispărut fără să fie văzuți și de alții." Mda... Ce să zic? Niște vedete scoase la produs? E o pomenire nemaipomenită. Ceea ce alții storc cu greu prin "sitcoame" sau telenovele dâmbovițene, jucate îngrozitor de prost, fiul eroinei principale ne oferă vrac. Adevărul gol-goluț; chiar despuiat. O "madam Buică" pornită de jos, emigrată cu familie cu tot în Statele Unite, unde se acomodează repede, turuind fără rețineri o engleză ce i-ar zgâria la urechi și pe Ion Iliescu, și pe Traian Băsescu. Ce contează? "Așa-s io și mă simt bine în pielea mea. Nu-ncerca să mă schimbi! I don't care de ce zic alții", zice, cu nonșalanță, această Mama Leone, împlinită în bucătăriile restaurantelor americane. "Nu e important că a fost greu pentru mine. Importantă e povestea pe care o spun" declară regizorul-fiu. Și, mai departe: "Mi-a fost frică să-l fac. Și încă mi-e frică să-l arăt. Asta înseamnă că e o zonă bună. Am învățat în viață că dacă ți-e frică de ceva din punct de vedere artistic, acolo trebuie să te duci". Și omul s-a dus pe această poetică șocantă (nu știu dacă pentru toți ceilalți, dar sigur pentru mine), hiper-directă, dacă nu de-a dreptul crudă, de la un punct încolo. Pe afișul filmului, madam Buică stă, în prim-plan, față-n față cu Statuia Libertății. Emblematic, dar și terifiantă ipostază.
Mănușa (chirurgicală, sau de box?) cu care autorul își tratează trecutul, eugenizându-se, e anunțată, emblematic, prin leitmotiv-ul melodic al pregenericului. Acesta pune pecetea asupra traumelor și a intențiilor cu care omul s-a încumetat să ne povestească tot acest calvar: "De va veni la tine vântul / Purtând povestea mea amară / Jelitul lui să nu te-nfrângă / Frustrarea lui să nu te doară..." Fiul s-a străduit, ani de zile, să priceapă tot acest calvar indestructibil: ce-i poate determina pe doi soți să se maculeze permanent, cu o energie și o cruzime devastatoare? Știu eu dacă a reușit? Cert e că ne-am împărtășit și nouă acest univers familial care, mai mult ca sigur, i-a diminuat, poate pervertit, poate chiar amputat și respectul și dragostea filială. Această veritabilă vivisecție cu aparatul de filmat îi urmărește pe părinții deveniți personaje până în ultimele lor faze. Cine-fiul nu se recomandă nicidecum ca judecător (îi mai lăsăm și lui Dumnezeu Tatăl ceva de făcut, nu?)... dar anchetator, mi se pare deasupra oricărui dubiu. Cu perseverență, fără milă, chiar cu o anume înverșunare în a pune pe panoul de oroare toată zgura adunată de el în vreo jumătate de secol de viață. Poate ca, în sine, experiența trăită de el în mediul familial să fie una oarecare; căci, fără discuție, se poate mult mai rău decât scandalurile vocale (sau, poate, totuși să mai fi picat câte ceva la montaj...?).
Categoric, filmul e de văzut. Cine mai știe poezia aia frumoasă a lui Păunescu, ce începe așa "Cine are părinți pe pământ, nu în gând / Mai aude și-acum ochii lumii plângând", va avea o temă de comparație și de meditație. Rămân, însă, traumele emoționale ce nu par să se fi șters, în pofida declarațiilor (poate) complezente.
Cred că filmul va prinde la publicul indigen. Întotdeauna, mahalaua (privită prin gaura cheii sau numai peste gard) s-a vândut al naibii de bine. D'ale cinema-ului...