Printr-un soi de incursiune istorică în trecutul familial al regizorului român Eugene Buică, asistăm, urmărind noul său documentar, Mrs. Buică, la înlănțuirea cronologică a unor evenimente devenite amintiri, în care figura părinților săi este resuscitată și prezentificată cu ajutorul camerei de filmat. Aceștia sunt principalii săi actori pe care-i lasă să se desfășoare așa cum își doresc - fără inhibiții, cenzură sau menajamente, astfel că spectatorul are acces la dinamica familială de după cortină, unde teatralitatea nu-și are rostul pentru că este mai atrăgătoare credibilitatea trăirilor și întâmplărilor reale. Injurii expediate cu gratuitate în conversațiile uzuale ale părinților; nunta fratelui care ți-e mai mult străin decât prieten; despărțirea părinților pe care i-ai văzut mai mult împreună decât separați; și, finalmente, plecarea lor nu doar din fața camerei de filmat, ci și din viață. Un scenariu aproape naturalist care, de fapt, este doar documentarea unei vieți mai mult ordinare decât speciale.
Părăsind țara atunci când Eugene avea numai 10 ani și lăsând în spate mai mult de-un sfert de viață de om, părinții acestuia pleacă în America unde în loc de mult-doritul "American Dream" găsesc un tărâm pustiu, rece și necunoscut. Totuși, până și acest ethos descurajant, în primă fază, emană mai multă speranță decât o existență dusă sub dictatura comunistă.
Interviul candid pe care-l poartă Eugene cu părinții săi construiește un scenariu mult mai veridic și apropiat de realitate decât multitudinea povestirilor în care succesul ți-e livrat instant odată ajuns în țara tuturor posibilităților. Astfel, ne sunt istorisite viețile unor personaje ordinare, timp în care întreaga narațiune pe care o articulează dobândește nuanțe tragicomice. Părinții lui Eugene sunt niște oameni simpli, care au lucrat în alimentația publică și care au continuat să facă asta ajunși în America. Sunt personajele unei vieți în care, atunci când li s-au intersectat drumurile, s-au căsătorit mai mult din obligație și responsabilitate decât din iubire. Sunt, mai întâi de toate, la rândul lor copii care au încercat să scape de greutățile vieții și să fugă de singurătate. Sunt adulții care nu au dispus de educație emoțională și familială astfel încât să poată asigura bunăstarea propriului cămin. Sunt partenerii de-o viață care, paradoxal, și-au petrecut mai mult vremea separați decât împreună. Și nu în ultimul rând, sunt părinții a doi copii care, mai mult involuntar decât voluntar, le-au urmat exemplul în propria lor experiență de viață.
Prin această documentare frustă și aproape rudimentară, lipsită de orice menajamente sau ajustări tehnice suplimentare, care sporește, astfel, și mai mult naturalețea și sinceritatea personajelor, Eugene Buică își arhivează la grămadă amintirile, fie acestea bune sau rele, fericite sau triste. Începând cu nunta fratelui său, Georgică, din 1998, până la moartea mamei sale, în 2015, acesta documentează și verbalizează dramele, bucuriile, speranțele, grijile unor oameni simpli, cu care simțim că împărtășim aceeași realitate lipsită de filtre sau ornamente nenecesare. Aceștia nu se feresc de privirile scrutinătoare ale camerei care, adesea, înregistrând comportamente, se autolegitimează ca judecător al lor. În acest documentar, camera însăși devine un personaj secundar care asistă la graduala devoalare a unor narațiuni trăite și nespuse, a unor gânduri tăinuite de-a lungul unei vieți, o viață în care iminența și proximitatea finalității te constrâng să vorbești inexprimabilul decât să duci pe umeri povara regretelor.
Perspectiva pe care ne-o aduce Buică asupra propriei familii și a părinților săi, care, după cum putem vedea, trec printr-o etapă a vieții conjugale mai mult disfuncțională, vrea să-și asigure spectatorul de normalitatea unor scene, lucruri, evenimente, care pot fi mai frecvente decât par. În spatele figurii de succes a regizorului român, care a reușit să-și construiască o carieră prosperă în America, se ascunde un trecut familiar multora, unde certurile erau la ordinea zilei, iar iubirea dozată și câștigată. E în regulă, ne spune acesta, și eu sunt printre voi, printre cei care vă credeați singurii. Pentru că, în esență, traversăm aceeași plajă de trăiri și emoții, iar documentarul lui Eugene Buică reușește să schițeze această paletă în deplina ei ambivalență.