De ziua națională a României (1 decembrie 2023), de la ora 7 seara, am fost la Teatrul Odeon, bucuros nevoie mare de veștile auzite: Gen, Revistă devine acum spectacol de teatru, pe numele lui Sentimentul fragil al speranței, se canonizează, deci, și în rândul unei arte alăturate, excedând calitatea de produs jurnalistic, orientat civic, de activism. Cu alte cuvinte, Gen-ul trece într-o formă palpabilă în rândul unei mișcări de "atitudine", își potențează atât vocea, cât și mediul de referință și își diversifică produsul și gama de receptori posibili. O bucurie mai mare nici că există, pentru mine, mai ales că mă leagă istorii personale de aducerea pe lume a Revistei de atitudine Gen, împreună cu Asociația Forum Apulum, în prima ei ediție în print și în echipa inițială care a pus osul la treabă acolo, sub coordonarea - pe vremea aceea - Elenei Stancu pe partea de jurnalism și a lui Cosmin Bumbuț pe partea de foto, prin workshopuri, discuții și întâlniri online, apoi chiar și face to face.
Acum 4 ani, Forum Apulum adună o comunitate de tineri angrenați social, implicați, talentați și cu povești demne de a fi auzite la purtător și pune de-o revistă, cum ziceam. Întâmplarea face că și eu fac parte din echipa asta de oameni și sunt extatic, pare a fi (și chiar a fost) al doilea proiect amplu la care am ocazia să contribui (după LiterNet). Ne împărțim pe grupe, avem echipă de vizual și echipă de scris, dar avem și workshopuri în comun. Ne dezvoltăm articole pe teme alese de noi, ghidați de mentorii noștri în ale scrisului. Și ies din tot procesul ăsta, durațional și chiar super interesant, câteva texte, care definesc direcția estetică a primului Gen, Revistă în print. Textele au direcții diverse, dar sunt toate puse sub semnul ideii de "atitudine", iar expresia viscerală a unor trăiri e chiar îmbrățișată aici, cineva are grijă de noi și ne ajută să ne comunicăm pe noi înșine. Și se simte super, se simte bine să fii ascultat, să fii înțeles.
Spectacolul de față, Sentimentul fragil al speranței adună câteva dintre textele primului număr, anume:
Când oamenii mari pleacă de Marina Cebanu, ilustrații de Adela Holdon, interpretat de actrița Sabrina Iașchevici, poate fi citit în Gen, revistă aici.
Îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă, text anonim, ilustrații de Naomi Bîldea, interpretat de Niko Becker, poate fi citit în Gen, revistă aici.
Mon âme frère de Elena Zah, ilustrații de Natalia Radu, interpretat de Eduard Trifa, poate fi citit în Gen, revistă aici.
Cum ar fi să nu mai dăm vina pe femei? de Olivia Bunescu, fotografii de Irisz Kovacs, interpretat de actrița Mădălina Ciotea, poate fi citit în Gen, revistă aici.
Ești ceea ce mănânci? de Patricia Cîrtog, fotografii de Irisz Kovacs, interpretat de actrița Ruxandra Maniu, poate fi citit în Gen, revistă aici.
Cine sunt eu și unde e, de fapt, acasă? de Denisa Harbuz, ilustrații de Octavia Bortișcă, interpretat de Nicoleta Lefter, poate fi citit în Gen, revistă aici.
La cine vrei să rămâi? de Mădălina Aldescu, fotografii de Sebastian Ștefan, interpretat de Ioana Mărcoiu, poate fi citit în Gen, revistă aici.
Dragă tată, ilustrații de Octavia Bortișcă, moment video-proiectat, poate fi citit în Gen, revistă aici.
Textele se găsesc și pe site (am pus linkuri mai sus), nu doar în print și s-a procedat bine la nivel de intenție că au fost reactualizate, ba mai mult, respect faptul că textele au fost păstrate în integralitatea și coerența inițiale, nu au transgresat spre alte orizonturi ideatice, ci au păstrat curat gândul persoanei care le-a scris, atunci când le-a scris, la nivelul conținutului.
Înainte să trec să disec prezentul manifest-spectacol pe mai multe segmente, mă gândesc că acum e momentul potrivit să vă și rezum părerea mea: produsul final, conjugat, e o mizerie. Și mă face să mă uit în spate și-mi reactualizează vivid motivele pentru care am părăsit proiectul Gen, Revistă după primul număr apărut.
Storytime: Sunt, aparent, singurul băiețel incapacitat jurnalistic din Gen, Revistă și propun (cu toată seriozitatea și cu toată sinceritatea deopotrivă) să scriu și eu o poezie despre relația cu părinții mei în pandemie. Un text numit Am crescut și ai mei au văzut și n-au văzut în același timp, ilustrat pe atunci de Ada Stan (și textul menționat se mai găsește încă online aici).
Lucram pe atunci cu Elena Stancu la partea de text și discuția a început din start de pe o poziție foarte fair și pe care am apreciat-o: Elena mi-a zis că nu știe nimic despre poezie și că mă va ghida către cineva care o face, dar am continuat să vorbim despre motorul textual, despre substrat. Relația cu părinții mei era, din reacțiile primite, una destul de boring, adică am scris, în primele faze, variante de poem fade, minimaliste și simple, despre o realitate mică și luminoasă, cu (poate) câteva umbre. Nu părea că gâdil orgoliul de "atitudine" al revistei, sau standardul-traumă, după cum l-am numit după asta. Primeam întrebări de tipul: "Dar părțile rele? Ai tăi te băteau? Cum comunică cu tine? Ai fost abuzat când erai mic?" Întrebări la care mă blocam sincer, și parcă vedeam în spatele mesajelor pe cineva avid de scandal, cu venișoare crăpate în colțurile celui de-al treilea ochi, deschis înspre parapsihologie și sentimentul deloc fragil al exploatării. Am fost întrebat: "Ce referințe ai în poezie?" Am zis că Lorca. Lorca e un 1930 cinstit, reprezentant Spanish-Modernismo, șugubăț și ludic peste măsură, excelent pentru o lectură de zâmbit (cu toate că are și zone mai dark în poemele lui interzise, dar îmi plac și alea). S-a notat aspectul ăsta despre mine, apoi am fost întrebat despre contemporani: "Cineva mai... viu?" N-am zis nimic, mi se părea absurd.
Elena mi-a spus atunci că mă va pune în legătură cu o faimoasă poetă (nu mai știu cum o cheamă, dar e mai bine așa pentru ce urmează să spun, mai bine că am uitat), coordonatoarea unei tabere de vară de poezie pentru copii și o prietenă bună, în care ea are încredere. Părea safe, am zis că e safe, am acceptat, apoi am așteptat. Între timp, ghidat de gânduri pe baza întrebărilor incomode, am început să scriu cu un sentiment-surogat că toate cele sugerate mi s-au întâmplat. Am scris cu ură față de ai mei (deși nu era cazul) pentru că extrapolam tot ce era light sau văzut ca fiind light, ca să fiu și eu precum colegii mei, colegi care scriu despre rasism și xenofobie, despre discriminare, viol, abuzuri de toate felurile, cu "atitudine", dom'le. Eu scriam plicticos despre cum am patru pereți în cameră și despre pătuțul meu cu bare și despre ecoul vocii mamei care rămâne acolo pentru totdeauna. Asta la început. Apoi intram cu inconștientul în falia unui pseudo-abuz (fie el și psihologic) și mi se părea că sunt încurajat să urăsc și validat în toată zeama acestei uri.
A urmat o versiune dark, numai de rău. La care nu mai primeam niciun răspuns de la poeta-prietenă de încredere, dar na, adulții sunt ocupați, o știm cu toții, așa că doar așteptam. În timpul ăsta tot vorbeam cu Elena despre mine și despre text și - trebuie să o recunosc - devenisem înfumurat și arogant și i-am zis că mie-mi place așa cum e și nu mai schimb nimic. Și că dacă nu îi place, să nu îl publice. Am enervat-o rău cu asta, copil naiv fiind și eu, dar ce a urmat a dus la separarea mea tacită din Gen, Revistă. În mijlocul uneia dintre discuțiile în contradictoriu, Elena mi-a spus că știe că nu ar trebui să facă asta, dar ca să nu mă mai cred eu buricul pământului, o să îmi arate o discuție privată, cordială (pe care clar nu trebuia să o văd, sub nicio formă să nu ajungă la mine) de pe mail, cu poeta asta prietenă care nu mi-a mai dat feedback, chipurile, dar era - de fapt - unul ascuns. Scria femeia acolo că se vede că sunt un băiat talentat, dar că sunt un narcisist îngâmfat și că-mi tratez familia ca pe niște sclavi, că părinții mei sunt prea buni cu mine pe gratis și că nu îi merit, că mai bine nu îi aveam, poate se schimba ceva în atitudinea mea. M-am enervat îngrozitor, i-am zis Elenei că nu mai vreau să lucrez cu ea sub nicio formă, oricare ar fi numele ei (nici acum nu îl știu).
Țin minte că începusem să compun un mail foarte urât în care din "muistă" nu o scoteam și-i ziceam în fiecare rând "du-te în pizda mă-tii" într-un flux automat, ca un reflex ciudat de apărare. Nu îmi mai spusese nimeni (indirect) că nu merit părinții pe care îi am, în special după o lectură cu care am vrut doar să bifez minimumul de standard-traumă cerut de Gen, Revistă pe vremea aia. Și cum să îmi zică mie o neauzită asta, cu ce drept? Mai ales că ea mai și educa niște copii în școli de vară cu workshopuri, nu m-aș fi așteptat niciodată la așa ceva. Dar probabil că textul meu a atins-o la un nivel foarte personal, de acolo și reacția viscerală. Nu mi-am mai bătut capul, după ce am șters mesajul cu totul, nu am mai trimis mailul ăla niciodată și nici nu l-am mai recompus mental, am uitat și cum o cheamă și existența ei mi-a rămas la fel de străină până în ziua de astăzi.
Ulterior, a acceptat să mă mentorească Radu Vancu, care a fost un super bebe și m-a ghidat mult mai candid și mai profesionist, fiind cumva și mai pe feelingul meu, într-o zonă indie în care a putut să-mi imprime și niște sensibilitate în text. Și a ieșit un produs emoționant până la urmă, dar tot așa, era poezie.
Am văzut ulterior, urmărind cantitatea promovării, cum share-urile către textele "de atitudine" pură, însoțite de laudatio cum nu s-a mai văzut (și na, pe bună dreptate asta, erau texte foarte bune) se "viralizau" masiv, în vreme ce poezia rămânea mereu în ultima bancă. Și nu că mi-aș asuma calitatea de vizionar, dar chiar am dus un micro-război acolo, apărând forma asta de expresie, căreia-i intuiam emularea potențială pe mase, alături de grefarea facilă de imagini-situație într-un imaginar ritmic și ludic. Dar eram privit cu o urmă de îndoială de fiecare dată.
La nici un an după ce am ieșit, însă, s-a dat curs ideii: oamenii care nu știau nimic despre poezie și-au găsit alți oameni, care mai știau câte ceva despre poezie, sau chiar știau bine de tot care-i faza și au creat "Gen Poezie", un loc în care să poți trimite poeme la poșta redacției. Dar nu m-am supărat, până la urmă e o dovadă de open-minded spirit și dorință de a face bine. M-am bucurat, m-am simțit mult mai puțin ciudat atunci decât pe tot parcursul de până acolo.
Am crescut puțin fiecare și - la un moment dat, sau în momente sporadice, diferite, dar cu aceeași intenție - am discutat mult pe tema: ce s-a întâmplat de fapt în bucătăria internă Gen, Revistă. Am fost sau n-am fost exploatați? Și mai mulți din generație am fost de acord că s-a întâmplat o stoarcere de traumă sistemică și sistematică, un soi de masturbare emoțională pe care o făceam încurajați, în iluzia (sau faux-realitatea, mai bine zis) unui spațiu safe. Nu ne gândeam deloc ce implicații are pentru noi o deschidere de felul ăla, combinată cu o tehnicitate postantropocenă, postumană (că tot e la modă) de factură sterilă, rece, tăioasă, în care alți filistini ne întreabă pe noi, filistinii, lucruri pentru a justifica propriul interes (ascuns la o vedere de mai târziu). Și era plăcut, intram în roller-coasterul ființei noastre chiar în cele mai adânci prăpăstii, în care doar intram, pentru că cine dracu știe să și iasă, mai ales la vârsta aia. Și nu lucram cu niciun psiholog, pentru că scopul final era trauma la tipar, înțeleasă ca "atitudine". Eu nu am fost lăsat să scriu solar și plicticos, am fost trimis în căutările urii, peste cele 7 râuri, ca Argonauții după lâna d'Or, iar când m-am întors cu lâna mi s-a zis că nu-mi merit părinții.
Am mai urmărit așa, discret-cochet, ce s-a petrecut ulterior în spațiul Gen. Mi-a plăcut diversificarea, mi-au scânteiat ochii a bucurie neasemuită când am văzut că au luat naștere Gen Știrile și am mers înainte cu viața, în existențe nu paralele, dar cel puțin disjuncte, tangente cu Revista de "atitudine".
Ajungem la Sentimentul fragil al speranței
un spectacol-crochiu din texte adaptate din Gen, Revistă, dar totuși nealterate (o bilă albă aici), pe scenariul și regia lui Carmen Lidia Vidu, scenografia: Adrian Damian, muzica: Mihai Dobre, Ilustrații și video-design: Ioana Ilaș Bodale, costume: Olivia Stoica, apariție video: Doctor Gabor Maté, grafică afiș: Dan Perjovschi.
Înaintea spectacolului a urcat pe scenă Diana Filimon (președinte al Apulum Forum și coordonator Gen, Revistă), să ne pregătească languros pentru ceea ce urmează să vedem, că "nu e ușor de digerat" și că "să fim empatici și să ne întrebăm dacă sunt ok", precum și alte blablauri lipsite de orice afect real. În timp ce vorbea, pe buzele ei se citea că fiecare lacrimă stoarsă (sau pseudo-lacrimă) face în medie x euro și că e super ok să fim vulnerabili și să ne deschidem, cum e ok și să se mănânce (îmi cer scuze pentru onestitate) căcat despre ce spectacol puternic (dar totuși suav) și real, candid și uman vom vedea acolo, atunci (și am văzut cu o zi înainte, de la aceeași oră).
Carmen Lidia Vidu zice, despre spectacolul de față: "Aud mereu că natura umană este competitivă, agresivă, egoistă. Eu vreau să văd opusul" - de citit printre rânduri: se pot dona oricând sume prin esemes & co pentru a susține marea masturbare emoțională de ego pur. Sentimentul fragil al speranței e epitoma capitalismului pur, dezumanizat, are toate trăsăturile genului (și când zic toate, păi chiar toate, tati).
Mai zice Carmen Lidia Vidu așa: "Cred în responsabilitatea fiecăruia dintre noi de a ne întreba ce valoare avem în viața celorlalți." - întrebarea adevărată aici este dacă o măsurăm în euro, lei, crypto, echivalent în aur, altă formă de valută etc.
Mai zice Carmen Lidia Vidu și așa: "Fragilitatea noastră e o forță invizibilă care ne modelează viața." - propoziția asta e axiomatică, nu zice nimica real, dar are iluzia profundului inerentă. În realitate vrea să zică "fragilitatea voastră (noastră e cam progresist, între NOI fie vorba) ne va umple buzunarele."
O să mai sar niște logoree de aici, oricât mi-ar plăcea analiza asta hiper-capitalistă din spate, dar mă opresc la traumă, că zice de ea, omaigad, evident că zice, păi cum?: "Trauma nu poate fi întotdeauna reparată sau rezolvată, dar poate fi auzită, înțeleasă și iubită."
Traducere liberă: Iubiți trauma. Faceți sex cu trauma, pardon, dragoste frumoasă cu artificii, petale și sudoare, apoi filmați-vă și trimiteți-ne filmările voastre pe www.traumă.com unde le vom difuza non-stop pe un canal de streaming (pe bani). Cele mai bune traume au șansa de a intra în concurs pentru a fi proiectate în fatidicul sentiment al sper...anței, pe scena Teatrului.
Mai are apoi Carmen Lidia Vidu o vorbă care începe cu "Pentru mine," și asta e tot ce contează real din vorba asta (dar le găsiți oricum pe toate astea în descrierea spectacolului de pe siteul teatrului, și poate e mai bine dacă nu citiți printre rânduri).
După ce vorbește codat Diana Filimon despre conținutul fragil al Cutiei Pandorei, "to be handled with care" urcă pe scenă omul, mitul, legenda, LGBTQ+-ul care nu știam că ne lipsește, Zarug TV. Invitat de onoare să bea o cola în spectacol în figurație pe toată durata spectacolului. Zarug TV vorbește despre el, iată, deci, contextul îl folosește, dar și el folosește contextul. Ne spune că a fost un copil nedorit, iar contorul de x euro/lacrimă stoarsă se deșiră în urma noastră fără cântec. Super relevanță, super on point, niciun interes mare la mijloc. Un simplu spectacol de tea... mă scuzați, un spectacol de jurnalism.
Acum sincer vorbind, din perspectivă de promovare, aplomb și aperçu tehnic, mijloacele pseudo-spectacolului de față se pișă pe teatrul pre-post-dramatic de foarte de sus. E un produs care se autoflagelează și se autopromovează foarte bine, ca o caracatiță, dar NU VORBEȘTE ONEST DESPRE NIMIC DE FAPT și (asta trebuie să avem neapărat în vedere) E PARALEL LA ANI LUMINĂ CA INTENȚIE DE MIEZUL SUBIECTELOR LUI, CĂCI NU E DESPRE SPERANȚĂ.
Speranța moare ultima, dar e nihilistă. Și aici a murit încă din prima, ce atâta fragilitate... Dar să nu uităm că titlul nu este despre însuși Sentimentul fragil al speranței, ci este despre cum Dan Perjovschi a scris pe pereții minții noastre cuvintele "Sentimentul fragil al speranței", poate-poate s-ar juca și la MoMA la un moment dat, cine știe... Un euro în plus la fiecare paragraf, vă rog (cam așa ar trebui să mă prefac și eu, dacă aș putea să fiu condescendent în fața mascaradei ăsteia, în realitate, super ieftine): puteți trimite banii pe Revolutul meu personal revtag-ul meu este @albertopdr. Cam așa se simte tot ce am văzut. Și sunt abia la începutul disecției.
Teatrul Odeon a găzduit pe scena lui și un veritabil showreel scenografic al lui Adrian Damian. Dacă ceva nu îți place, poți oricând să te urci în mașina de pe scenă și să te duci în Exil sau în Wolfgang sau în alte spectacole ale altor scenografi ce aduc, mai cu sens, mașini pe scenă. Avem o inimă mare stil papier mâché, de vreo 3 metri. Lângă ea: o stație de autobuz dezafectată. Alături? Un ditamai panoul publicitar întreg, lângă care (în cele din urmă) avem un bar ambulant stil rulotă cu scaune (dintre care unul e ocupat de Zarug, fost copil nedorit, dar cu siguranță râvnit a fi, pentru o seară, parte integrantă în peisajul produsului de față). Dacă nu e chiar toată viața lui Adrian Damian acolo, cel puțin o bună parte din cariera lui e, aș recomanda inserarea pe panoul publicitar a unui text sclipitor cu datele de contact pentru viitoare colaborări, dacă tot s-a produs ad-hoc un mini-muzeu acolo. Dar na, dacă aduce bani, ce contează? Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place și sincer cred că Dumnezeu și-ar lua subscripții premium la orice, așa că-i dăm înainte în capsula hipercapitalistă.
Mai sunt, desigur, două chenare luminoase, cu lumină albă aprinsă constant și multe surse de lumină (care încalcă regulile elementare de scenografie, fiind folosite haotic și DISCLAIMER AICI: dacă ai epilepsie, serios, pentru binele tău, stai acasă!). Nu pierzi ce câștigi dacă nu vii, ca să mă exprim lax, aidoma unui sentiment fragil, al unei speranțe pierdute și nemairegăsite.
Revenind, bombastic, futil, strălucitor și superficial-fermecător, dar Profesorul Plutoniu a adăugat din greșeală fum, mezzo-soprane, cazzo-recuzită (o grămadă de recuzită futilă, la rândul ei), totul într-o încercare disperată de hiperestetizare conceptualo-bizară care distruge orice încercare de apropiere de tainele textului, sau textelor (ca să le respectăm proveniența mai mult decât însuși spectacolul o face, doar declamându-le).
Cel mai bun spectacol pe care l-am văzut în viața asta (și chiar de o oră jumate, fără un Zarug în el, nu de o oră și un sfert la care se adaugă un alt sfert academic pentru cultul personalității și un moment glorios de culegere - de foarte de sus, de deasupra tuturor) e Lungs, un spectacol care a transgresat în formă și către realitatea palpabilă a unei cereri în căsătorie, un spectacol despre oameni, nu forme, ba chiar aproape lectură, cu o masă și două scaune. Și coregrafie, da, e adevărat. Nu e nevoie, fraților, să construim o ditai piața agroalimentară, să reclădim Roma după marele foc, să facem mimetic Orășelul Leneș sau ce aveam pe covoarele alea cu străzi de când eram mici, de ne jucam cu mașinuțele pe ele. Și pentru ce? Pur estetic? Lăsați. Less is more, doar că aici era more than more, era chiar most, dacă mi se mai permite o glumiță, să decongestionăm atmosfera și să revină la normal vena aia din tâmpla cititorului implicat.
De coregrafie, ce să zic, niște sincroane de sărit coarda, sau variațiuni, acțiuni semi-repetitive grefate pe text spus cu afectul lui Schrödinger, tot așa, fiertură pe supremația esteticului. Fiecare monolog (corespondent unui text dintre cele numite, pe teme serioase, a se înțelege) e spus de undeva dintr-o soluție regizorală mai degrabă decât dintr-un spațiu, dar e și dublat pe ecranul mare de proiecție din vârful panoului publicitar. Rămâne static în esență, dar aglomerează și regie futilă peste regie și mai futilă. Profanul ăsta și demitizarea prin preaconcretul cotidian ucid sacralitatea multor fragmente din texte, nu le respectă deloc, afară de deplinătatea formei, pe care o păstrează. Și oricât de multe nume bune ți-ai alege să orbiteze și să percuteze în jurul spectacolului tău consumerist (Amalia Enache în locul lui Zarug, în seara precedentă + dr. Gabor Mate în intervenție înregistrată), asta nu ar trebui să te lase să încalci atât de multe intimități. Îmi cer scuze de pe acum, dar nu ai dreptul pur și simplu să îți bagi pula în fragilitatea unui autor de text de acum 4 ani, pe o temă care i-a influențat și schimbat complet dezvoltarea ca individ, inserând un moment de coregrafie lascivă ca nuca-n perete. Sigur, o să sară multă lume să zică "dom'ne, e Queer, învață să accepți". Nu asta e problema. Problema e că fute complet mesajul textului și e disonant și gol de orice sens, e făcut pentru o pură fetișizare estetică din care ne rămâne mai degrabă un omoplat sculptat decât povestea pe care o dublează, despre migrare și negăsirea locului în nicio țară, despre sentimentul de românitate, asociat cu dilema negăsirii locului potrivit pentru a crește, niciunde în lume cu adevărat. Foarte frumos da, arată bine băieții, tot înainte, mult succes și chapeau pentru tehnică, dar nu are ce să caute acolo, în exercițiul ăla de intimitate. Și zic asta raportându-mă și la vrăjeala din cuvintele regizoarei despre spectacol, care se termină chiar cu dictonul: "Sentimentul fragil al speranței este despre cei care găsesc putere în slăbiciunea lor și se dedică unei lumi mai bune." Dar aici pare mai mult o formalitate, între noi fie vorba, noi ne dedicăm doar nouă. Nu ascultăm și nu înțelegem despre ce e vorba. Și se vede. Sau știm clar despre ce e vorba, dar nu o spunem, apoi o ținem așa într-o hâțâneală, în băltoaca unui laudatio paroxistic din direcții nebănuite care V I N D E.
Treaba actorilor e și să asculte indicațiile, aici nimic de comentat, dar indicațiile sunt o problemă. Imaginarul regiei e blocat într-un realism de clasa a treia. Mai cunosc regizori care fac tautologii, scenografi care îi ascultă, dar ce-i deosebește de status quo-ul reprezentației ăsteia e că acolo AU SENS. Mai cunosc regizori care operează cu decor mare, dar apelează la un butafor, o mai fac și simbolic, teatrul e teatru, până la urmă, supraconcretul poate fi foarte periculos pentru sentimentul fragil al sensului unui spectacol.
Și sincer, dacă tot stăm pe civism astăzi (chiar dacă asta înseamnă "facem un spectacol, după care tot pe spate stăm"), cu toate luminile epileptoide din spectacol în forma asta, așa cum se prezintă, mai bine luminam o comună din România pentru următoarele două săptămâni. Pentru ce atâta apetență-obsesie pentru detaliu, pentru a zice tot despre tot. Și măcar dacă decorul ar fi unul funcțional. Niciun element scenografic nu e exploatat, se stă pe ele pentru faux-diversitate (că oricum sunt toate acolo), la un moment dat vine inima aia uriașă prin fum și ninge ciuciulete alb peste actori: metafore peste metafore în concret peste concret. Sunt șase examene de regie reunite în ceva în care regia ar fi trebuit să fie pe ultimul plan, dacă nu chiar inexistentă, sau mă rog, minimalistă. Asta ar fi făcut-o bună: să și ascultăm ce au de zis copiii ăia, că arată de parcă e o temă de acasă și nici nu ne-am sinchisit să citim textele ca să vedem de ce e cu adevărat nevoie. Vă spun eu, de nimic. Cu adevărat, de nimic. Să nu pierdem din vedere sensul: atât. Fiecare inserție, fiecare artificiu, distanțează mult de tot și nu merită.
Am pătruns dincolo de teatrul post-dramatic fără să știm, e noul teatru, neo-post-dramatic sau post-post-dramatic, sau non-teatru, iar Sentimentul fragil al speranței este un spectacol de jurnalism foarte bun. Doar nu e teatru. Dacă îl vindem așa, mințim. Suntem meschini. Dacă spunem adevărul, ferească Dumnezeu, că înseamnă că nu o să mai putem disimula. De fapt discuțiile în cronica de față ar fi trebuit să fie doar despre bani - scopul real, despre care nimeni nu zice - nu despre artă, sau - în fine - putem privi totul ca pe o veritabilă lecție de marketing transgresist, dar sincer, dacă migrăm spre zona asta de produse (și pare că într-acolo se duce toată treaba), declar aici pentru prima (și singura) dată că eu unul nu voi mai călca în niciun teatru, pentru că mi se pare o mizerie tristă și neasumată. Măcar dacă ar fi asumat. E ca atunci când folosești în poezie elucubrații teoretice, termeni sterili precum "fericire", "iubire", "supărare". Alea sunt borna poeziilor de rahat, fă-mă să simt lucruri mai bine. Ajută-mă să înțeleg cuvântul fără să îl citesc negru pe alb, pe tot. Fă cum au făcut copiii ăștia care au scris acuma 4 ani textele alese, pentru ce altceva le-ai ales, nu? Învață de la ei. Sau ascultă-i, măcar. Întreabă-i ce cred despre produs și - dacă o să aibă curajul să îți zică adevărul (cum mi l-au zis mie unii, de pildă) - o să ai surpriza neplăcută (tu, făcătorule de spectacole de marketing) să afli că nu le-a plăcut ce s-a întâmplat cu textele lor. Dar cine să-i întrebe? Cine să-i asculte? Ei au produs, în ritmul lor, la vremea lor.
"Pentru ce altceva le-ai ales, nu?" E iar un subiect sensibil. Reach, poate. Clout, poate, cum vreți să îi ziceți. Pentru că sunt exponente care pot influența anumite grupuri sociale. Politic, de altfel, sau dacă nu politic, atunci cel puțin utilitarist-administrativ. În realitate nu vă pasă de poveștile oamenilor, sau vă pasă "statistic" de ele, dar vă erijați în civiști (destul de filistini, după mine). Puneți numele spectacolului "Gen, Revistă". Uitați de "Sentimentul fragil al speranței". El nu există. Există o iscălitură perjovschiană a acestui nume. Dar nu e acolo unde îl căutați voi, asta dacă îl căutați cu adevărat.
Și e momentul să facem traducerea a tot ce am văzut ca proces până acum. Pentru că toată lumea știe adevărul când pune seara capul pe pernă. Teatrul cel mai adevărat se întâmplă pre și post reprezentație. O să se scrie frumos către mulți. O știu. Cu lugu-lugu, cu zigu-bibi, cu emoții fatidice din spectrul falsității ocazionale, cu pupici din ăia de tip scârbit pe obraji, cu sunetul clar, izolat în cuvânt: "muah", dar după care buzele și obrazul nu se mai ating niciodată, ci doar se depărtează până la următorul pupic fals. Cum figurat o fac - de pildă - buzele, da, se ating totuși: la pupatul în fund, care e în mare vogă.
Dar, cum ziceam, căutarea de acum și cea din urmă cu 4 ani sunt simetrizabile, chiar dacă au forme diferite. Cea de acum s-a mai cizelat puțin, a ascuns niște colți, niște gheare. S-a ferit de contactele tête-à-tête (reale) cu oameni. S-a păstrat într-un ermetism funcțional care a dat o imagine. Nu o trăire. Ci doar o imagine. Și nici măcar aia reală, dar asta deja e o luptă cu morile de vânt.
Respect toți artiștii reuniți în produsul de față, dar respect și adevărul și - dintre toate, ceva ce s-a uitat cu desăvârșire (și nerușinare) - respect generațiile de tineri (chiar scriitori!) Gen, Revistă (care au fost, sunt și vor mai veni) și sunt mândru (și puțin trist pe alocuri, pentru câteva înțelegeri ulterioare, dar în esență mândru) că am fost odată parte din experiența asta.
*
Technique appendix la cele deja spuse:
Într-un spectacol de teatru formal, clar, (aici am zis că nu e teatru, da, adică nu ăsta e rostul principal, durerile facerii sunt altele de fapt) sunt delimitate roluri nu doar între actori, ci sunt delimitate și funcții (oricât de devised s-ar lucra treaba, dar nu e cazul acum). Avem, ca peste tot, regizooor, scenograaaf, costumieeeeer, sunetiiiist, luminiiist, actori. Și îi plătim, nu? Păi cum să nu, avem, plătim. Aici avem chiar mai mult de atât, dar oricum: treaba și-o fac, sunt plătiți pentru treaba pe care și-o fac și toată lumea e fericită.
Am uitat de dramaturgi. De treaba lor, de munca lor. Sau nu am uitat. Doar am trecut cu vederea, dar lucrul ăsta poate sună cunoscut, sau cel puțin familiar cu nota spectacolului Sentimentul fragil al speranței. Unii dintre tinerii autori au întrebat când și cum o să fie plătiți pentru utilizarea textelor lor. Li s-a răspuns că nu este buget pentru așa ceva, ce-i drept, mai finuț și mai pe latura: "dar la expunerea uriașă grefată pe experiența asta nu vă gândiți?" Și, e adevărat, e o experiență. Pro bono, până la urmă (au semnat totuși contracte de colaborare cu titlu gratuit, mai de rușine, mai la presiuni telefonice). O prosteală cum n-am mai văzut. Așa că ușor cu ce numim sau nu teatru, dacă o facem, o facem curat. Dacă vrem să fraierim niște puștime și să exploatăm, insistăm telefonic să ne semneze contracte cu titlu gratuit și le desconsiderăm - mai departe, chiar mai tare - M U N C A.
P.S.: Am stat și am cântărit dacă faptul că am folosit "fute" și "îți bagi pula" are vreo relevanță în mesajul pe care l-am transmis mai sus: exploatarea, pomparea de ego etc. Eu înțeleg și cu ce mijloace se apără lumea, că vezi dom'le, o avea el o traumă, ceva. Pot să-mi imaginez că am generat un argument contra spuselor mele doar din astea două sintagme. Și da, știu că e mai ușor să distrugi ceva decât să construiești. Dar am și construit până acum. Și una e să distrugi un ego uriaș și alta să semnalezi un număr de nedreptăți.
Nu știu unde să mă poziționez mai departe cu critica (asta e o dilemă personală), pentru că, orice aș face, o să existe nemulțumiți. Dacă i-aș asculta pe toți, n-aș mai scrie nimic, spre bucuria unora & tristețea altora. Așa că asta fac, n-am vrut să intru în argumentul lucratului pro bono, dar ar fi interesantă o discuție despre asta, cu foile în față, cu contractele. Despre asta de ce nu discută nimeni?! Ne cramponăm în limbaj și în toate alea, ok, îmi cer scuze că onestitatea observatorului a uitat să își pună filtru. Continuați acolo ce făceați, exact cum făceați, că e super.
Amintesc și că unul dintre textele după care s-a făcut spectacolul, despre abuz, conține sintagma "penis erect" în repetate rânduri și uite că nu s-a mai scandalizat nimeni. Păi da?! Trebuia scoasă, ce să caute?! La fel cum din poezia Cătălinei Stanislav, din Nu mă întrerupe, trebuia scoasă felia de pizza despre care s-a citit la Premiile Eminescu acum ceva vreme. Și din cultură trebuie scoasă "ura". Dar ce faci atunci când are SENS?!
Cine e pentru filtru și cenzură absolută, mâna sus! Dacă se adună multe mânuțe, voi scrie de acuma ermetic și fad un laudatio constant al tuturor spectacolelor ce vor urma. Voi răspunde "decât" la întrebarea "mi-a plăcut sau nu spectacolul" și voi răspunde "decât" cu "da". Voi câștiga mai bine, fiindcă lumii îi place să o măgulești, dar ce folos, dacă realitățile sunt în altă parte.
Exact cum am anticipat, încep să se scrie lucruri de bine & foarte bine despre spectacolul Gen, Revistă. Și e foarte frumos, mult succes. Totul are un grad de previzibilitate, până la urmă. Și așa trebuie să fie.
P.S.: De băgat cât mai repede la gunoi cronica de față, că nu e deloc sexy și nu ne ajută.
Dar serios, sesizați-vă, doi-trei acolo măcar. Și mișcați niște lucruri să plătiți dramaturgia. Dacă tot facem "teatru". Haida!