"Limpede nu vezi decât cu inima" (Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț) - aceasta cred că este cea mai scurtă descriere / interpretare a spectacolului semnat de Carmen Lidia Vidu (scenariu și regie), la Teatrul Odeon, Sentimentul fragil al speranței. Un motto inspirat de elementul vizual predominant al montării - o inimă imensă, realist-organică, nu estetic-esențializată, împrumutată pentru citare din pictura, la fel de persistentă, a lui Roman Tolici: Accident în Piața Amzei.
"Limpede nu vezi decât cu inima". Mintea ne bruiază permanent cu tot felul de gânduri și idei preconcepute... Esențialul rămâne al sensibilității și al fragilității, chiar dacă prea mulți bocanci plini de noroi se adună - aproape întotdeauna - să îl strivească, din nou și din nou...
Excelând la nivelul imaginii (scenografia Adrian Damian), într-un mod care îl face de neuitat - prin impactul dat de amestecul frust al tehnologiei (ecrane, medii reci pentru transmisii live, ce decupează și augmentează poveștile spuse de actori, plus ilustrații / video-design) cu roșul pregnant al vieții pulsante, spectacolul pleacă de la texte scrise de tineri, încurajați în acest demers de un proiect special al Gen, revistă.
Colajul tehnic / de povești aduce în prim-plan copii fără întregul sprijin parental, stigma socială pentru cei cu dezechilibre psihice (printre care bulimia nervoasă), sărăcia extremă, victimele abuzurilor sexuale ș.a. și articulează un discurs despre diferență - dată uneori, din păcate, de diverse dizabilități - și despre ce înseamnă să fii altfel / neînregimentat, într-o lume românească ce nu a scăpat complet de tarele uniformizante comuniste, alteritatea fiind încă greu de asimilat. Totul într-o societate în care se adaugă acestui trecut istoric trăit / deformant, acestei realități contorsionate, competiția și instinctul animalic: homo homini lupus est.
Carmen Lidia Vidu vrea să vadă însă... "opusul". Crede că "fragilitatea noastră e o forță invizibilă care ne modelează viața." Cu ce preț?! Și că "[...] avem dureri pe care nu le facem auzite. Nu orice poveste - spune ea - are un final fericit. Trauma nu poate fi întotdeauna reparată sau rezolvată, dar poate fi auzită, înțeleasă și iubită. Pentru mine - precizează scenarista și regizoarea spectacolului -, natura umană este cooperantă și generoasă. Sentimentul fragil al speranței este despre cei care găsesc putere în slăbiciunea lor și se dedică unei lumi mai bune."
A fi diferit este un dar, care trebuie acceptat, nu reprimat, pentru că o majoritate ineptă pretinde că știe mai bine ce / cum este drept / normal / bun și predică agresiv. Sentimentul fragil al speranței transmite un mesaj necesar în drumul nostru extrem de anevoios spre maturitate și o bună sănătate socială. Infantilismul în care continuăm să trăim nu poate fi depășit decât prin înțelegerea și acceptarea diferențelor nereducționiste.
O inserție prețioasă este în spectacol prezența filmată a medicului canadian Gabor Maté, care vorbește despre traumă, despre ceea ce ne fac ceilalți, despre ceea ce ni se întâmplă fără voia noastră și nu avem puterea să depășim. Iar sfatul său este să găsim puterea să povestim despre toate aceste lucruri, să le facem auzite, să le exprimăm / desenăm, să le facem văzute. Și să începem chiar acum / azi, să ne vindecăm cât mai repede, prin exteriorizare - care poate aduce înțelegere și acceptare. În primul rând, pentru cel / cea vulnerabil(ă), apoi pentru cercurile din ce în ce mai largi din care este parte.
Montarea rămâne - în ciuda imaginii pregnante - un succes de echipă. Interpretativ, cu siguranță. Un punct de interes pentru o tematică foarte necesară în spațiul public. O integrare scenică masivă și reușită a tehnologiei. Iar la nivel repertorial, un proiect potrivit pentru curajul civic și estetic al Teatrului Odeon - care sper să fie cât mai apreciate.