Actorii Teatrului Odeon (Sabrina Iașchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu) joacă niște oameni mari blocați în amintirile unor copii. Suntem expuși la o colecție de povești personale, fragmente ale fragilului din memoria celor care le-au pus în cuvinte. Un storytelling loial despre cum e să fii, să crești, să treci peste un moment de ruptură din copilărie sau adolescență și să încerci să acoperi fisura lăsată de evenimentul respectiv, totodată încercând să rămâi la fel de integru.
Intensitatea acestor povești o conferă modul în care e construit momentul fiecărui actor, aceștia pasează unul celuilalt un telefon care transmite în direct monologurile lor pe ecranul imens din altitudinea spațiului scenic. Confesiunea constituie un moment intim dintre spectator și actor, fundalul se estompează, devine irelevant. Textele puse la punct, speciale, se poziționează în centrul acestui ecosistem sentimental și atrag întreaga atenție asupra cuvântului rostit. Scrisul și tratamentul prin artă pot fi deduse ca o soluție pentru întreaga problematică abordată.
Dintr-o stație de autobuz, pe role, skateboard sau bicicletă, dintr-un stand de limonadă și cafea sau dintr-un golf adus de pe Germania, fiecare voce narativă își regăsește confortul în ipostazele care, în mod bizar, i-au rănit cel mai mult. Maximalismul scenografic (Adrian Damian) care aglomerează scena cu elemente reprezentative fiecărei povești, rezultă într-o suprapopulare a conceptului spectacolului, o dilemă între a arăta și a spune ceva important.
Poveștile se succed într-un mod alert, lipsește o tranziție smooth între ele, dar chestia asta te ține prins. Încă un moment de vivacitate este oferit de inserția de dans vogue (Nico Becker și Eduard Trifa), o explorare a fluidității genului care te ia prin surprindere, fiind total neașteptată, dar bine executată.
Cu siguranță nu mă remarc printr-o duritate exacerbată, de aceea cred că spectacolul ăsta m-a ajutat într-o oarecare măsură. Mi se strânge ușor inima când aud Chișinău sau Piatra Neamț, sau oricare loc sau detaliu care mă duce cu gândul la mine. Nu e nimic mai vindecător să vezi că nu ești singurul blocat între orașe, oameni, amintiri. Întreaga discuție despre mecanisme de supraviețuire și autodistrugere în urma episoadelor dezolante declanșează involuntar un proces de introspecție, oricât de superficial nu ar fi demersul.
Deși poate părea încă un spectacol despre traume, Sentimentul fragil al Speranței e mai mult despre puterea care ia naștere din sensibil, respectul care apare după umilință și forța uriașă ascunsă în spatele vulnerabilului. Propune un exercițiu de solidaritate, cooperare și generozitate, cel puțin așa aleg să cred.
Se poate critica exploatarea repetitivă a traumei și cry-ul for help care unora li se pare atât de clișeic încât devine patetic, sau putem aprecia că niște texte valoroase, scrise de tineri pentru tineri ca ei, au ajuns pe scena unui "teatru mare".