Ca să nu fie suspense...
... voi spune din capul locului că spectacolul care a urmat a fost unul dintre cele mai interesante din câte am văzut în ultima vreme. Cu totul lipsit de teatralitate, în sensul consacrat ori chiar modern al termenului, el a fost de un dramatism acut, punând în succesiune experiențe existențiale ale unor tineri care au suferit deja cât pentru trei vieți. Scenariul și regia (Carmen Lidia Vidu) și scenografia (Adrian Damian) au "sculptat" în materia acestor povești adevărate, spuse pe rând, într-un decor minimalist-citadin, cu linii pe care șerpuiau, pe scenă, actorii de la Odeon pe role, ipostaziați pe rând ca protagoniști, "centralizați" și proiectați pe un ecran. Ca să nu uit să fac și o obiecție, tot pe scenă trona o inimă uriașă, roșie și kitsch, de care nu prea era nevoie pentru a înțelege spectacolul.
Cu această excepție, teatrul atât de modern propus de regizoare s-a de-teatralizat aproape complet, spectacolul a devenit în mod asumat un non-spectacol, zorzoanele și rimelurile au fost lăsate la cabine, laolaltă cu măștile și celelalte adjuvante ale genului dramatic. În mod ironic, în sala de la Odeon părea să fie mai mult teatru decât pe scena spre care priveam cu toții - și de unde veneau, în flux vizual-sonor, poveștile traumatice ale unor tineri care ne-ar fi putut fi copii, frați și surori, nepoți, veri, prieteni de familie, vecini, colegi de școală, cunoștințe pasagere. Teatrul de-teatralizat și spectacolul fără structură și fard de spectacol s-au dovedit, încă o dată, o punte și un liant: între dramele de lângă noi, trăite de alții, și noi ca receptori ai acestora, ca descoperitori de suferință omenească. Conceptul regizoarei, atât de îndrăzneț, merită aplaudat: teatrul s-a "efasat" și aproape s-a volatilizat tocmai pentru a nu influența "artistic" această receptare, pentru a nu "bruia" comunicarea și, respectiv, descoperirea suferințelor semenilor noștri mai tineri.
Firește, totul putea fi un eșec, fiindcă Arta ajută poveștile adevărate, istoriile trăite, experiențele directe și "nete", oferindu-le o rezonanță și o plasticitate superioară. Dar, aici, Arta cu majusculă a fost pusă între paranteze și deposedată voit de efectele ei, pentru a deveni un spațiu și un timp de întâlnire cu viețile altora. De aceea, în singurul moment când regizoarea a dorit să facă totuși și nițel teatru à la manière, punându-i pe Niko Becker și Eduard Trifa să danseze, îmbrăcați în roșu, încălțați cu niște cizme femeiești, lungi, momentul, deși expresiv vizual, nu s-a potrivit deloc cu spiritul atât de inovativ, non-teatral, al spectacolului. Când viața altuia sângerează în fața ta, chiar nu mai simți nevoia de dansuri "artistice".
În schimb, extrem de inspirată mi s-a părut invitarea lui Gabor Maté să se exprime pe marginea spectacolului, într-o apariție video la final. Reputatul specialist a punctat, în câteva minute de o limpezime explicativă minunată, toate impresiile pe care mi le făcusem în sala de la Odeon, vorbind despre ce înseamnă o traumă, cine este vinovat pentru așa ceva, de ce nu trebuie să o ascundem, cât de mulți avem traume, cum și în ce măsură ne putem vindeca, prin eliberarea de ea. Prin generalizare, așa zicând, pe scară generaționistă, Gabor Maté a suplimentat dramele și traumele tinerilor din piesă, adăugându-ne, în linia juvenilă a celor ce suferă, pe toți: maturi și bătrâni, oameni "obișnuiți" și oameni "speciali", losers și winners, no names și nume celebre. Cercul suferinței omenești are o rază uriașă, și Gabor Maté însuși a avut traume despre care a vorbit deschis. Pe scenă am văzut deci și am ascultat dramele generației Z (cea care spune non-stop "gen"), însă acestea reprezintă doar o părticică din marea suferință a tuturor vârstelor.
Povești adevărate
Succesiunea poveștilor spuse pe scenă a fost, aparent, lineară. Când momentul se încheia, o altă actriță sau un alt actor apăreau pentru a spune o istorie diferită, cu proiectare pe același ecran datorită căruia le puteam vedea figura și expresia îndeaproape. O soluție regizorală și scenografică de o remarcabilă simplitate și eficacitate: spectatorul vede silueta "mică" a actriței / actorului, cumva izolată, însingurată pe "scena" socială a vieții colective; și totodată chipul focalizat și mărit pe ecranul pe care putem distinge trăsăturile celui care suferă și își povestește trauma.
Figurile mărite pe ecran ale actorilor tineri exprimau ele însele suferința retrăită prin istorisire. Iar motivul suferinței era altul de fiecare dată, traumele aveau varii cauze, linearitatea expunerii fiind necontenit modificată prin rădăcinile diferite ale acestor drame din viețile tinerilor, drame gen. Astfel, o tânără a scris în Gen, revistă despre schizofrenia ei (și e interpretată memorabil de Niko Becker în spectacol), o alta, Elena Zah, despre sentimentul ei profund religios (și este interpretată, de asemenea, senzațional de Eduard Trifa pe scena de la Odeon); Marina Cebanu, despre pierderea tatălui, la vârsta de 7 ani (bună interpretarea Sabrinei Iașchevici); Denisa Harbuz, despre cum e să trăiești în străinătate (Nicoletei Lefter i-a venit parcă mănușă rolul cu zâmbete printre lacrimi); iar Mădălina Aldescu, despre cum e să cazi la mijloc, copil fiind, între doi părinți care ajung să se urască (excelent și rolul Ioanei Mărcoiu). Cel puțin cinci din poveștile dramatizate au trecut, cum se zice, scena, atât prin substanța lor umană, cât și prin prestația impecabilă a tinerilor actori jucând tineri care suferă. De adăugat pe lista traumelor abuzul sexual repetat (în mărturia scrisă a Oliviei Bunescu) și suferința provocată de kilogramele în plus (istoria Patriciei Cîrtog), pentru ca expunerea aparent lineară să se "prindă" în păienjenișul acesta al suferinței de toate felurile. Într-un fel, spectacolul putea continua ore întregi, fiindcă "tematica" traumelor noastre este practic inepuizabilă...
Sentimentul fragil al speranței trebuie văzut neapărat; și el confirmă eclatant un anumit gust pentru nou, pentru risc artistic și pentru experimentalul teatral-existențial-social al repertoriului de la Odeon.