Proaspăta montare de la TNB nu prea cîștigă pariul. Este un spectacol dezamăgitor de inegal, în care multele lucruri frumoase și bune se amestecă printre neîmpliniri flagrante.
Din fericire, Colceag apelează și la actori de mare clasă care, lăsați să facă ce știu, își dau cu prisosință măsura. Emilia Popescu (Jenny Speluncă) etalează un joc precis, reținut, fără gestică și intonații excesive; Marius Manole oferă inclusiv o performanță fizică și, chiar dacă nu excelează la cînt, construiește în Mackie Șiș un gangster ambiguu, trecînd pe nesimțite de la fanfaronada golanului spilcuit și cu lipici la femei din primele scene la tensiunea asumată, sinceră și deplin credibilă din final. Nu mă pot mira îndeajuns cum jocul lui Manole nu s-a contaminat de la multele spectacole comerciale în care se risipește - numai de l-ar ține... E de reținut și că doar el și Emilia Popescu ating tragismul personajelor din sublumea lui Brecht.
O evoluție extrem de plăcută este Teodora Calagiu (Polly Peachum, fata regelui cerșetorilor), actriță care poate și știe să cînte. Îi funcționează foarte bine relația cu Marius Manole, dar și cea cu Medeea Marinescu (Lucy), de asemenea cu o interpretare corectă. Foarte tonică și apariția lui Rareș Florin Stoica (Flich, cerșetorul începător în ale meseriei).
Pete de culoare utile sînt cei patru hoți, grupul de prieteni ai lui Mackie (Ovidiu Cuncea, Alexandru Georgescu, Orodel Olaru și Mihai Verbițchi - joc curat, fără șarjă exagerată) și grupul curvelor (Oana Laura Gabriela, Cristiana Ioniță, Beatrice Rubică, Andreea Alexandrescu, Irina Noapteș, Roxana Colceag - mișcare foarte bună, recitare corectă, cu o mențiune specială pentru Oana Laura Gabriela care și cîntă foarte bine).
Un cîștig clar al montării sînt scenele de ansamblu și, în general, mișcarea scenică. Coregrafia inspirată a Roxanei Colceag funcționează ireproșabil. La fel și corul - bună ideea de a combina corul antic cu cerșetorii orbi - frazare, mișcare și cadență foarte precise.
Excelentă și interpretarea live a muzicii lui Weill, asigurată de Marius Leau (vioară și conducere muzicală), Ligia Dună (pian), Lucian Maxim (percuție), Marius Grigorescu (clarinet), Cristian Nicolae (trompetă), Ciprian Partenie (trombon), Răzvan Mihai Grigorescu (chitară).
În fine, spectacolul cîștigă mult datorită scenografiei și costumelor flamboaiante ale Lilianei Cenean și Ștefan Caragiu care desenează adevărate explozii de culoare și reușesc să umple uriașa scenă a TNB, folosind inteligent spațiul și rotativa.
Acestea fiind spuse, spectacolul pierde mai ales prin inconsistența lui Mircea Rusu care-a primit rolul considerat de Brecht principal: Jonathan Jeremiah Peachum, întemeietorul unui business înfloritor în Soho, cel care-i costumează pe cerșetori, îi învață ce și cum să joace ca să primească ceva. Textul e strălucitor în împletirea de cinism și inteligență practică, în subtilitatea cu care înfățișează întreaga existență drept un teatru. Mircea Rusu îl face praf. Oare ce demon l-a împins să vorbească întruna cu accent evreiesc, cînd nicăieri în textul lui Brecht nu există vreo asemenea sugestie? Unii ar putea să considere interpretarea asta ofensatoare - dar, nu: e doar prost-gust și neputință artistică. Mai grav e că jocul lui Mircea Rusu e de o respingătoare vulgaritate și de un gros, gros manierism. Vulgaritate și manierism, atît a rămas din actorul care a fost odată Mircea Rusu. Trist. Din păcate, nici partenera sa, Tania Popa (dna Peachum) nu excelează.
Tot la capitolul dezamăgiri: pseudo-actoria lui Silviu Biriș (Brown, șeful poliției), complet deformat de prea multele șuse în care apare.
Textul lui Brecht poate sugera vag o relație homosexuală între Brown și Mackie Șiș, pornită încă din tinerețe. Poate sugera. Gelu Colceag ține neapărat s-o expliciteze: îi pune să se sărute lung, iar acolo unde Brecht scrie "Wenn du wohin gehst, will ich auch wohin Gehen" și Victor Scoradeț traduce "Dacă tu te duci undeva, vreau și eu să merg undeva", Colceag înlocuiește "undeva" cu "toaletă". Subtil...
Ce bine-ar fi fost însă dacă Gelu Colceag n-ar fi avut idei și n-ar fi vrut cu tot dinadinsul să colaboreze cu Brecht, să-l completeze, trăgîndu-l în mahalaua bucureșteană (ca și cum cea londoneză n-ar fi fost de ajuns): într-o scenă finală, îl pune pe Marius Manole să rostească un monolog amărît-vindicativ despre hoția cea mare care e de găsit la politicieni (el a furat doar piatra cubică de pe o stradă, ei pun borduri; el a devalizat o bancă, ei înființează bănci etc). Chiar dacă interpretarea lui Marius Manole e impecabilă, o asemenea trivială "aducere la zi" e jignitoare pentru inteligența spectatorilor (și pentru Brecht, dar ce mai contează...)
Cu bune, cu rele, așa inegal cum e, acest spectacol va face, bănuiesc, săli pline. Nu-i puțin lucru.