Băiat deștept, cel ce scrisese piesa 1 Om = 1 Om (mai cunoscută sub titlul Dispariția lui Galy Gay) a fugit din țara natală, la câteva zile după ce Hitler s-a instalat la putere, hălăduind vreo opt ani prin Cehoslovacia, Elveția, Franța, poposind pentru scurtă vreme în Danemarca; apoi în Suedia și Finlanda, până ce a primit (1941) viza de refugiat în Statele Unite. De acolo a revenit în Germania natală, în 1945, stabilindu-se (date fiind vederile sale de stânga) în RDG - adică partea de Germanie ocupată de ruși. Ce-i drept, prestigiul său i-a asigurat confortul meritat, conducerea comunistă încredințându-i conducerea renumitului așezământ teatral Berliner Ensemble și o anumită libertate de creație. Ceea ce nu l-a demobilizat, totuși, de la luciditatea lui incomodă. "Acum, ce ne mai rămâne de făcut? Schimbăm poporul?" a întrebat el în 1953, după zdrobirea brutală a justificatei revolte populare din Est-Berlin.
Ca teoretician (unii l-ar ștampila, parțial adevărat, drept activist), omul a predicat celebrele Lehrstücke, piese didactice, propagandistice, în care mesajul era transmis direct / explicit, adresat fiind cu pre(a)cădere nivelului cerebral al spectatorului bun de mobilizat, în detrimentul emoției artistice. Din acest scop (altfel, discutabil ca realitate artistică, dar frecventat în circumstanțele politice ale luptei de clasă) a apărut și un fel de moft - așa cum l-au caracterizat unii: distanțarea actorului față de natura personajului său, chestie care urmărea rațional-izarea combativă... ca să nu-i spunem chiar propagandistică Teoria și stilul de joc s-au numit verfremdungseffekt, menite și primenite într-o altfel de estetică (repet, relativă și mai greu de aplicat decât de teoretizat) a spectacolului.
Da, faimoasa lui Die Dreigroschenoper / Opera de trei parale reprezintă o critică dură a societății capitaliste (dar nu numai) oricât ai căuta, nu de pe poziții marxist-lenininste. Era al paisprezecelea lui text ce părea - prin comparație cu precedentele - mai mult un fel de joacă. De altfel, dramaturgul a preluat multe din elementele de structură ale Operei cerșetorilor, scrisă cu 200 de ani mai înainte de englezul John Gay. (Ce să-i faci, dacă chiar așa se numea... dar nu era nici neo-marxist, nici political correctness. Se mai întâmplă).
Este meritul regizorului Gelu Colceag că nu s-a încurcat în ceva "subtilitățuri" p(r)ost-moderne, cum se poartă, mai nou. Omul a apucat textul și l-a rezolvat, fără complexe ori complexități, așa cum știa el mai bine, pentru un public doritor de distracție "la maxim", și pentru o sală de peste 1.000 de locuri. Aflu, din culisele montării, că realizatorul spectacolului s-a bucurat de numai 8 (opt) repetiții pe scenă ceea ce... oricât ar fi masa de bogată, tot rămâne o performanță în sine. Mai ales la un spectacol cu decor complicat și cinetic, bine și funcțional articulat de Liliana Cenean și Ștefan Caragiu (am simțit omagiul adus montării lui Liviu Ciulei de la Bulandra, de acum șase decenii) cu multe planuri și registre, cu o mișcare scenică și coregrafie dinamică (excelente rezultate au avut eforturile Roxanei Colceag), pe alocuri savantă și, oricum, antrenantă, supunând actorii la eforturi fizice și de coordonare deloc la îndemână fără un exercițiu profesionist serios.
Revenind la "cestiune": ce e marxist în Opera... aceasta? Nimic, din fericire. Nu tu luptă de clasă, nu tu îndemnuri la răsturnarea revoluționară a ordinii sociale sau abolirea proprietății. (Nota bene: în analizele sale, Părintele nebun al comunismului a avut și unele diagnostice dureros de exacte. Doar tratamentul era aberant și inacceptabil, mai ales pentru un social-democrat precum Brecht. De altfel, se știe că Victoria Adelaide Mary Louise, fiica cea mare a Reginei Victoria, după ce-i citise lui Marx unele scrieri, i-a trimis un reprezentant pentru lămuriri suplimentare).
În hainele, mai vechi sau mai noi, ale unui musical antrenant, veșnic actual și - pe alocuri - sclipitor, avem puse la panoul de oroare toate racilele principale ale unei societăți moderne: lăcomie, impostură, ipocrizie, minciună, fariseism, corupție, criminalitate. Exploatarea nerușinat-profitabilă a cerșetorilor este, în fond, și o trăsătură a marxismului - dacă e să privim generic. De aceea, pe mine, unul, nu m-a deranjat că Mircea Rusu a avut inițiativa de a-l face pe Jonathan Peachum evreu, asemeni celui care fericise omenirea cu Capitalul său de pomină. Întotdeauna accentul semit este o cârjă de salvare pentru actorii fără posibilități mai acătării. Și, cum scena este plină de șchiopi, orbi și alte specimene, una mai "autentică" decât alta... și-a scos omul personajul din vopsea. (Sigur că un Gheorghe Dinică nu a avut nevoie, în Filantropica, de asemenea trucuri ieftioare, dar cele două nume nu suferă comparație).
Altfel, multi-funcționalitatea cu care este manevrat vajnicul colectiv de oameni ai muncii, specialiști în milogeală, trimite cu gândul la corul robilor, dar și al orbilor, poate chiar "la un fel de" cei doisprezece apostoli sau la niscai călușari băștinași. Tot din nobilul domeniu de referință al culturii (ce lucru rar, în ziua de azi!) am apreciat cum se cuvine citatele reverențioase și bine folosite din filmele unui Fellini sau Bob Fosse, care dau spectacolului necesarele asocieri interdisciplinare cu opere importante - în cazul de față din lumea cinematografului (ca să nu mai caute unii pe Google ori să ridice din umeri, mirați).
Supuși unui ritm susținut, actorii își etalează calitățile care i-au adus în trupa Naționalului și, peste toate plăcerea de a funcționa într-un angrenaj bine "uns", amuzant, agreabil, pe alocuri chiar captivant. Ironia acidă, umorul sarcastic și, per ansamblu, buna dispoziție captivează sala, făcând din spectator un părtaș de nădejde la toată tărășenia din poveste.
Dacă Tania Popa (Mrs. Peachum) și Emilia Popescu (Jenny Speluncă) conturează, cu profesionalism și o remarcabilă economie de mijloace, dar bine ajutate de mască și costum, personaje memorabile, asta se datorează dramaturgului, dar și farmecului lor personal.
O surpriză plăcută, pentru mine - tânăra Aylin Cadîr, cu o mie și ceva de draci în Polly, apogeul prestației fiind atins în duetul damelor traduse de Bibicul Mackie, împreună cu "concurenta" Lucy - o Medeea Marinescu la cote maxime, cu o vitalitate și o expresivitate deosebite.
M-a surprins și dezorientat, într-o oarecare măsură, jocul lui Marius Manole. Din câte sunt eu în stare să apreciez, acesta nu prea avea datele lui Mackie Șiș: brutalitate, cinism, cruzime. Acestea sunt jucate, cu meserie desigur, dar... pe prima parte, actorul parcă trece pe sub ștacheta pretențioasă, dificilă a personajului. Am înțeles, înspre final (ipostaza de prizonier) distribuirea sa, acolo unde viziunea regizorală a ales să mute accentul pe un fel de puritate aproape angelică, pe care sensibilitatea și vibrația, cu totul speciale, ale interpretului, dau personajului credibilitate și o alură de martir. Altfel spus, parcă începi să-l simpatizezi, în ipostaza de victimă, pasămite, nevinovată, deși... Doar că - martir al cui, coane Fănică? Al sistemului social - în nici un caz.
N-am văzut (pentru că nu avea de unde) o transformare reală, sinceră, a gangsterului cu ștreangul de gât. Ci doar o imensă și (desigur) omenească frică de moarte. Dar e suficient, oare, pentru a-l recupera afectiv și absolvi în plan moral? Poate că asta "devine după facultăți", vorba moromețianului Bălosu. La urma urmei, milostenia regală pare un fel de (de)reglare de conturi - așa se debutează în politica mare, cu o generozitate de paradă. Adică o eroare (la fel de politică) o milostenie care, grație mecanismului "Deus et machina" drege busuiocul spre happy end-ul atât de pe gustul publicului de azi. Căci, la vremea lui Gay, gloatele sărbătoreau, într-o fericire, orice execuție. Doar de aia era publică, nu?
Heruvimizat hocus-pocus, tâlharul Mackie Șiș (credibil în ipostaza respectivă doar grație actorului) are la dispoziție un viitor luminos, bănos, faimos... Un fel de (scuze) scuipat - ce-i drept, regal - în supa societății... nici măcar doar capitaliste; căci știm prea bine noi, ăștia trecuți prin socialismul marxist multilateral dezvoltat, ce au însemnat, la vremea și în contextul lor real, un Lenin, Troțki ori Stalin, un Drăghici, Gheorghiu Dej și alți criminali "iertați" și avansați la excepțional de însăși Tanti Istoria, fie ea și una republicană.
Dar, în fine... Lumea e iertătoare, lăcrimează repede și, pe această bază, poate fi (și chiar este) ușor de păcălit. Poate că aceasta ar putea fi cheia în care să-l privim pe gangsterul Mackieth, scăpat basma curată și gata de promovare / recunoaștere socială. Parodiindu-l pe Topârceanu, tot acest artificiu merge cu refrenul "câți ca noi?". Și, prin această prismă, interpretarea poate fi validată, fie și parțial.
(foto: Florin Ghioca)