Spectacolul regizat de Gelu Colceag la TNB dispune și de o orchestră live, condusă de Marius Leau, ce completează mult mai bine acțiunea scenică, fiind creată și o mini-fosă pentru aceștia. Referitor la montare, o spun din capul locului că nu este una foarte spectaculoasă din punct de vedere scenografic, și pe alocuri pare destul de întunecată. Pot să înțeleg ideea regizoral-scenografică cu acțiunea care se petrece în întunecatul cartier Soho, cu personajele ce fac parte din partea joasă a societății, însă sunt multe momente când totul este destul de obscur. Din nou cred că resursele tehnice ale sălii nu sunt fructificate la adevărata lor valoare. Norocul a făcut că am avut locuri bune, dar chiar și așa, era destul de dificil să observi ce se întâmplă în planul scenic secund.
Mahalaua, prostituatele și hoții au o cu totul altă lume, regulile sociale sunt diferite față de cele pe care noi le cunoaștem, dar și acolo există o anumită ierarhizare. Nu pot să uit momentul când domnul Peachum (Mircea Rusu) și soția sa, doamna Peachum (Tania Popa), împart arondismentele cerșetorilor, la un moment dat afirmându-se că pentru a practica această meserie ai nevoie de diplomă de specialitate. Nu de alta dar acei cerșetori au de fapt o întreagă butaforie cu care să impresioneze trecătorii, nici măcar ei nefiind cu adevărat autentici. Unul dintre ei chiar roagă să fie ajutat cu desfundarea pompiței care furniza un fals lichid ce ar fi trebuit să dea impresia că ochii îi supurează, cu toate că cerșetorul vedea perfect. Așadar, chiar dacă lumea lor ar putea să pară o lume haotică, există totuși niște reguli ce trebuie respectate pentru a se menținea liniștea și ordinea. Mackie Șiș (Marius Manole) sau Macheath pe numele său, cel mai periculos criminal londonez, face nelegiuiri pentru că poate, reușește să câștige bine din asta, și bineînțeles, ca orice șef care se respectă, este și curtat de femeile din întunecata societate. Din cauza unei femei ajunge la închisoare, și chiar condamnat la moarte, în momentul în care o ia de nevastă pe Polly (Aylin Cadîr / Teodora Calagiu), fiica lui Pechaum, regele cerșetorilor, acesta simțindu-și afacerea în pericol după mariaj. Marius Manole face un rol destul de epuizant fizic, mai ales că are momente când trebuie simultan să cânte și să danseze, dar cu toate acestea, reușește să păstreze integritatea personajului, neducându-l în derizoriu. Deși vocal este normal să nu se ridice la nivelul unui artist liric, cântecele sale nu sună deloc fals, și se sincronizează perfect cu orchestra. Din față se observă un foarte fin schimb de priviri între dirijor și actori, acesta ghidându-i și ajutându-i să își mențină tehnica vocală, fără a ieși astfel din ritm. Chiar dacă la început atitudinea lui Mackie pare sfidătoare, când se vede închis în celulă și condamnat la moarte, deși nu regretă crimele ce le-a făcut, simte o oarecare spaimă iminentă în fața morții, chiar dacă este posibil ca această spaimă să fie combinată și cu o doză de ironie.
Jenny Speluncă (Emilia Popescu) și doamna Peachum (Tania Popa) oferă publicului roluri care stârnesc hohote de râs și ropote de aplauze. Se simte din interpretare că sunt actrițe ce pot aborda orice fel de rol, menținându-l într-o limită regizorală clară, fără a-l vulgariza sau a-l transforma într-o pastișă. Doamna Peachum este o adevărată matroană, cu o alură și o costumație ce-i confirmă statutul, iar vocea cu care interpretează bucățile muzicale o ajută și mai mult în acest sens. În economia piesei este o femeie cu care nu dorești să te pui, oricine ai fi, pentru că îți poate aduce imediat necazuri. Și la drept vorbind, o astfel de afacere întunecată nu se poate conduce fără o mână feminină de fier. De remarcat prezența corului de orbi, ce poate fi o trimitere la corurile din teatrul antichității, spectacolul chiar debutând cu sunetul bastoanelor pe care aceștia le folosesc. La fel, faptul că nu văd fizic, le poate dezvolta vederea interioară, pentru că ei ne povestesc cam ce urmează să vedem. Cu alte cuvinte, dacă este să rămânem în sfera antichității, l-am putea numi un cor inspirat de prezicătorul / profetul orb și clarvăzător Tiresias.
Scenografia, semnată de către Liliana Cenean și Ștefan Caragiu, este una ce sugerează sentimentul de închidere, de izolare, fără posibilitate de scăpare. Sunt structuri metalice ce formează gratii, sunt spații închise, sumbre, dar care, cu ajutorul personajelor și a flerului acestora, reușesc într-un fel să se lumineze. Este un moment când Mackie, deși închis în celula închisorii, într-un joc al spațialității, se mișcă cu aceasta, structura fiind pe roți, dar deși ușa se poate deschide ușor, ceea ce sugerează posibilitatea de evadare, el nu o face. În plan metaforic mesajul pare să fie: ne putem mișca, suntem liberi, dar în același timp suntem închiși în celulele noastre din tenebrele societății. Chiar dacă ai dori să ieși, nu ai siguranța că lumea din afară îți vrea binele, cu atât mai puțin societatea capitalistă. Deși sunt văzuți ca umbre ale societății, oamenii aceștia au reușit să își creeze un anumit nivel de trai, și de ce nu, un fel de a câștiga de pe urma bogaților. Să nu uităm că ne aflăm în Soho, unde avem teatre bulevardiere, și unde oamenii vin în căutarea plăcerilor ușoare.
La un astfel de spectacol în care ai și orchestră și se cântă live, ai nevoie de un sunet foarte bine pus la punct, și trebuie spus că sunetiștii Sălii Mari a Teatrului Național s-au achitat extrem de bine de această datorie. Versurile se înțeleg clar, orchestra se armonizează cu cei de pe scenă, iar per total se aude armonios. Cu siguranță a fost o muncă imensă în spate, mai ales pe partea de pregătire vocală, însă cel puțin pentru această stagiune, Opera de trei parale este ideea câștigată a lui Gelu Colceag. S-a mers la sigur cu un spectacol complex, cu o distribuție pe măsură, iar succesul la public este garantat, așa cum s-a văzut și în vânzarea de bilete. Nu se face rabat de la calitate, însă există loc și de mai bine. Sunt câteva momente care ar fi putut fi tăiate din spectacol, ce sunt într-o totală neconcordanță cu povestea spectacolului. Merită să mergeți să îl vedeți, și chiar să îmbrățișați viziunea lui Brecht, de a analiza și a gândi puțin ceea ce ați văzut pe scenă.
(foto: Florin Ghioca)