Sala mare a TNB, numită atât de potrivit Sala "Ion Caramitru", a fost perfectă, așa zicând, în rolul ei scenic: și din punctul de vedere al creatorilor spectacolului, care au avut spațiul necesar pentru a performa, fiecare în sfera sa de contribuție, și din punctul de vedere al publicului, a cărui privire colectivă a putut "îmbrățișa" panorama. La lectura unui mare roman se întâmplă ceva similar, nu în sensul că citesc mai mulți deodată aceeași carte, dar în acela că un cititor experimentat are de la bun început o proiecție a ansamblului epic. Detaliile sunt importante, însă tocmai pentru că ele conduc către ansamblu, către întregul romanesc, care poate fi, ca la Brecht, o frescă socială a timpurilor burgheziei. Scena mare a TNB este așadar ideală și pentru asemenea spectacole ale panoramării socialului, și pentru cele, dimpotrivă, de subliniere simbolică a singurătății și alienării moderniste. Fie că vedem un actor care pare pierdut pe uriașa scenă, fie că, precum în Opera de trei parale, urmărim atâtea personaje într-un fel de parade ale profesiunii lor (cerșetorii își arată skill-urile, hoții își prezintă competențele, prostituatele își prețăluiesc între ele farmecele), ceea ce privim se suprapune ideal cu ceea ce este jucat.
Și a doua impresie lăsată de premiera de la TNB este la fel de stăruitoare ca prima. Spectatorii, chiar și cei mai cârcotași cum sunt criticii, re-înțeleg un adevăr simplu asistând la o asemenea montare: și anume că un spectacol de teatru presupune multă muncă, o muncă pierdută uneori din vedere de receptorul grăbit sau neatent. Noi venim la teatru și stăm două, trei, patru ore cu o pauză la un spectacol, pe care ne precipităm să-l evaluăm; dar pentru aceste două-patru ore ale noastre regizorul și scenograful, coregraful și actorii, autorul costumelor și al muzicii, orchestra, când e, luminile, sufleorii, toți cei implicați în spectacol au muncit pe brânci luni întregi.
MasterClass
Firește, un critic evaluează rezultatul artistic al acestei munci, nu munca în sine. Totuși, n-ar trebui să pierdem din vedere acest adevăr al trudei altora, atunci când noi nu prea ne muncim să ne argumentăm impresiile despre un spectacol la care s-a muncit din greu. Ce să mai spun despre actorul principal? Dincolo de talentul actoricesc ieșit din comun al lui Marius Manole, care-i permite să abordeze orice rol intrând cu totul în identitatea personajului, cum oare să nu vezi risipa de efort și de energie a marelui actor român contemporan de-a lungul spectacolului Opera de trei parale? Talentul, versatilitatea, transformismul plastic al expresiei faciale, corporale, verbale - toate sunt susținute de o muncă asiduă anterioară premierei la care am asistat; și, de asemenea, de un angajament psiho-fizic exemplar în rolul lui Mackie Șiș.
Ce a făcut Marius Manole în acest rol? Dar ce n-a făcut... A dansat și a cântat, a alergat și a stat la închisoare, a ținut tirade și s-a dat peste cap (la propriu), a susținut dialoguri și a șuierat câte o replică ucigătoare, a făcut schime și a reflectat îngândurat la soarta schimbătoare, a vrăjit simultan două femei și a lansat aluzii la politica autohtonă, și-a pus la punct subalternii, a primit în ultima clipă o miraculoasă grațiere... Dar miraculos, în acest caz, nu e faptul că Mackie Șiș a fost grațiat în happy-end-ul piesei (este o convenție a oricărei comedii, fie și amare, ca așa ceva să se întâmple). Miraculos îmi pare că un actor a putut juca la un asemenea nivel atâta timp pe scena mare a TNB, iar la final, în loc să cadă din picioare de oboseală după trei ore de spectacol total, mai avea puterea să și primească aplauzele publicului. Dacă pentru Marius Manole Opera de trei parale a fost un adevărat maraton teatral, pentru mine, prestația lui actoricească a fost - și de această dată - a MasterClass.
Un rol excelent a făcut, apoi, Mircea Rusu, care l-a jucat pe MasterMind-ul lumii cerșetorilor, Mr. Peachum, cu artă de actor hârșit în ale jucatului, așa cum personajul era un ins hârșit în ale vieții. Dacă vedem confruntarea dintre Mackie Șiș și Mr. Peachum ca pe una între doi escroci de geniu, atuul celui de-al doilea este dat de experiența venită cu vârsta. (Și la Caragiale al nostru ne putem pune întrebarea: cine este mai versat și "în control" în O scrisoare pierdută, Tipătescu sau Trahanache, soțul înșelat? Trahanache, da.) Or, dacă experiența era atât de importantă în piesa lui Brecht și pe scena de la TNB, Mircea Rusu l-a jucat pe Peachum "bătrânește", cu un accent evreiesc trimițând către înțelepciunea multi-milenară a poporului ales; și cu unele momente în care disperarea de tată crăpa crusta de self-control, făcându-l să se căineze cu o autenticitate remarcabilă. Mircea Rusu a jucat impecabil și viclenia relaxată, și disperarea paternă, cu o finețe de actor căruia registrul tragicomic al piesei îi vine mănușă.
Un minus literar-muzical și un plus simbolic
Ce a scârțâit, după mine, la spectacolul acesta care ar fi putut să fie eclatant a fost armonizarea textelor traduse în limba română (de Isaia Răcăciuni, Ion Cantacuzino și Gelu Colceag) din cupletele pe muzica lui Kurt Weill - și muzica însăși. Muzica era în bună regulă, orchestra, la fel, actorii care cântau - așijderea, însă muzica și textul rareori se întâlneau într-o unitate melodioasă. În loc ca un song să fie rotunjit cantabil prin finalul versurilor și mai ales al refrenului, acolo erau prea multe cuvinte românești îngrămădite pe care bieții actori le cântau cum se pricepeau ca să le facă să "încapă" în versul muzical. Era adesea prea mult text pentru un vers cantabil. Ar mai trebui deci lucrat la traducerea românească, printr-o actualizare literară care să servească muzicalității... muzicii. În definitiv, așa cum marele Shakespeare are parte în ultimii ani de traduceri noi, se poate ajunge și în cazul de față la o versiune românească a acestor cuplete care să ajute spectacolele cu Opera de trei parale de pe scenele teatrelor noastre.
Remarcabile au fost în schimb concepția artistică și proiectarea scenică a personajului colectiv: un fel de "cor antic" format din orbi, așa cum parada profesională despre care am vorbit era formată din cerșetori, din hoți ori prostituate. Pe muchea dintre comic și dramatic, dintre entertainment și tragedie care dă frisoane, orbii aceștia au jucat memorabil un personaj colectiv și simbolic de forța expresivă a celor similare din spectacolele lui Silviu Purcărete. Orbii au umplut cu iradierea semnificantă a "corului antic" spațiul generos al scenei; și totodată au umplut Timpul, în sensul că au atins acel coeficient de generalitate atemporală pe care îl are o piesă a unui mare dramaturg. Cu atât mai mult Brecht.
Piesa s-a desprins astfel de Soho-ul londonez pe care îl panorama și ilustra, a plutit pe deasupra capetelor personajelor jucate (și ale actorilor care le jucau în spectacol) și a atins sensibilitatea și conștiința noastră de oameni ai altei epoci decât cea de pe scenă.
(foto: Florin Ghioca)