...
Dacă se întâmplă să cunoști un teatru de când s-a născut, dar nu ai intrat în clădire mai deloc, ți se țes în minte gânduri de tot felul. Poate că și poziția în oraș a teatrului are un rol în atragerea spectatorilor, mai mulți sau mai puțini.
Mi s-a sugerat pe diferite "canale" că se întâmplă multe la Teatrul Masca de când teatrul este condus de o echipă nouă, o echipă tânără în căutarea unor alte moduri de exprimare și transmitere a altor idei către un public în căutarea noului.
Așa că iată-mă la al doilea spectacol în mica sală a Teatrului Masca. Primul spectacol a fost Summit al lui Florin Fieroiu.
De data asta Caracatița, spectacol creat și regizat de o Doamnă despre care am auzit și citit multe. Și căreia, în plus, i-am vizionat un spectacol-experiment work in progress Lasă-i să moară proști la Teatrelli. De bine!
Un spectacol "d'autore" semnat Catinca Drăgănescu, de data asta la Teatrul Masca, cel pe care îl și conduce de ceva vreme din poziția de manager interimar. Ni se povestește despre o familie "explodată", despre un "copil" răzvrătit din răzgâială, despre o mamă posesivă, despre școală și inconsistența acesteia, despre fidelitate, despre cum și cât de repede se răspândește plaga drogurilor (singura soluție percepută ca benefică pentru multe vieți tinere în formare), despre dragoste, despre concepte de educare, multe depășite și bineînțeles despre consecințele lacunelor educative.
Cei șase actori: Voicu Aaniței, Mara Bugarin, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Dragoș Stoica, Ionuț Toader, fac un tur de forță trecând prin diverse personaje, imaginate de Catinca Drăgănescu și Mara Căruțașu (dramaturgie), diferite ca vârstă, ca poziție socială, ca relații umane. Turul de forță nu numai că este fizic, ci se intenționează și un subliminal psihologic (cu adresare directă, clară, către public).
Un spectacol lung, două ore și un sfert, alcătuit din mai multe secvențe, mai bine zis, scene, care suprapun idei (și de multe ori pierzi vorbele puse în spatele mișcării, tot de multe ori ideile devin ușor redundante sau previzibile). Mișcarea scenică, coregrafiată de același neobosit și mereu nou Florin Fieroiu, pune actorii în fața unui efort mare, dar aceștia fac, prin jocul lor, să nu se simtă acest efort, deși nu-i ușor să faci la vârstă adultă mișcările pe care poate să le facă un copil. E adevărat că în primele scene eroul nostru, David, are 10 ani, ca mai târziu, peste câteva scene să nu-i mai știm vârsta exactă, mai degrabă să o intuim (dar în orice caz e vorba de adolescență)... Toți cei din jurul lui, mama, tata, amanta și viitoare sa soție, prietenii de la școală, iubita sa de la școală, prietenii din cluburi, mama iubitei, de fapt toate personajele își schimbă vârsta și vestimentația în câteva fracțiuni de secundă, ca într-un joc al imaginației (Cristina Milea - costume, actuale, majoritatea "fashion street", care-i ajută mult pe actori; frumoase ținutele de "doamnă" bogată ale mamei!).
Așteptăm deznodământul, cam previzibil și ca urmare a evenimentelor prezente în media în ultima vreme, legate de tot felul de întâmplări, multe tragice, însă ce mi s-a părut de subliniat, chiar dacă pare banal, este semnalul dat cu multe accente - de ce nu? - violente către zona educației, una din multele neglijate ale timpului nostru.
Se spune că nu e neapărat bine să mergi la premiera unui spectacol pentru că nu există rodajul făcut - dar pe de altă parte există emoția primelor întâlniri, dintre cei ce au ridicat spectacolul și public -, iar aseară (21 ianuarie 2024) s-a simțit cum actorii se apropiau încet, încet de noi, de noi, spectatorii. Poate că a fost mai important felul în care încercau să simtă unde este punctul nostru sensibil, dacă înțelegem mesajul?
Cred că trebuie întărită legătura între scenele spectacolului, pentru că trecerile rapide dintre acestea și alternarea vorbelor cu mișcarea rapidă, cu muzica adeseori mult prea agresivă (recunosc că nu sunt sigur că am înțeles sensul "orchestrei" live de pe scenă), ne lasă pe mâna unei lumi fără comunicare între părinți și copii, și nu avem timp să judecăm obiectiv greșelile, fie ale părinților, fie ale copiilor. Așa că mă rezum să înțeleg că o mare vină o are societatea. Societatea în general pentru că problema îndepărtării copiilor de familie, a tinerilor de școală și căutarea altor soluții de viață, ce se dovedesc cu consecințe fatale, este întinsă pe o arie foarte mare.
Actorii?
O să încep cu două actrițe, pe care le știu din vremea când lucram cu Ducu Darie la Teatrul Bulandra, Corina Moise și Nicoleta Hâncu, două talente care au confirmat încrederea investită în ele, și care, cu profesionalism, s-au dus în sufletul și trupul personajelor, de la fetițe la femei mature, lăsându-se în mâna Catincăi Drăgănescu, și avântându-se în mișcările, ce par uneori imposibil de dus ca ritm, imaginate de Florin Fieroiu.
Dragoș Stoica, în rolul copilului David, convinge foarte repede cine este, ce trebuie să facă fiind dintr-o familie unde banii sunt și cerul și pământul, astfel că va deveni victima propriilor dorințe.
Mara Bugarin, pe care o știam din filmul Metronom dar a fost prima oară când o văd pe scenă, și nu pot decât să subliniez că "face", din personajele pe care le interpretează, oameni, fete tinere pe care le întâlnim aproape zilnic în viață, în oraș. O prezență care nu dezminte așteptările.
Ceilalți doi actori: Voicu Aaniței (prietenul, colegul, "distribuitorul") și Ionuț Toader, tatăl cel "preocupat" de "biznis", își construiesc conștiincios personajele, le simțim prezența chiar când joacă cu spatele spre noi, ceea ce nu-i la îndemâna oricui!
Există o fluctuație în "jocul de echipă", dar am pus aceste mici ezitări pe seama emoțiilor premierei.
Mergeți să vedeți acest spectacol al Catincăi Drăgănescu, căci merită văzut, dar să fiți atenți zilele acestea căci trotuarele ce duc spre Teatrul Masca sunt bune pentru patine pentru gheață.
(București, ianuarie 22, 2024)
PS: Mulțumesc doamnei care mi-a găsit telefonul ce-mi căzuse din buzunar!