Stagiunea 2023-2024 s-a deschis sub motto-ul Să vorbim pe bune despre noi - absolut potrivit pentru direcția socială înspre care se îndreaptă - și a inclus, printre altele, o serie de dezbateri culturale moderate de scriitorul Alex Tocilescu. Am reușit să ajung la cea de a doua întâlnire din cadrul proiectului, intitulată "Cu atâta corectitudine politică nu mai poți să faci nicio artă" și m-am bucurat să fiu martoră la o dezbatere cu argumente din mai multe direcții, dinamică și extrem de relevantă, purtată între artiști de vârste diferite și cu perspective contrastante, care mi-a dat de gândit și m-a chiar amuzat pe alocuri.
Prima invitație la un spectacol pe care am putut să o onorez a fost la Summit, în regia și conceptul lui Florin Fieroiu. Un performance care nu vorbește despre dadaism, ci este o demonstrație veritabilă a acestui curent artistic apărut la începutul secolului trecut. O producție care nu prezintă istoria și personalitățile ce au pus bazele acestei mișcări, ci transpune publicul tocmai în mijlocul ei, în fața unui produs artistic construit conform principiilor estetice dadaiste. Conceptul lui Fieroiu riscă să fie incomod pentru spectatorii reticenți la nou și nefamiliar, însă este o invitație la desprinderea de sensul căutat adesea cu disperare. Poate fi chiar o experiență relaxantă, dacă renunțăm la preconcepții și ne lăsăm garda jos pentru o perioadă scurtă de timp.
Pe când Summit rămâne aproape în întregime fidel personajelor statuare specifice Teatrului Masca, ultima premieră, Caracatița, în regia manager-ului interimar Catinca Drăgănescu, le umanizează și creionează cu ele o poveste emoționantă și tragic de realistă, cu care este ușor să te identifici dacă ești un tânăr din secolul 21 crescut într-o familie cu o situație materială bună. Totuși, regizoarea păstrează spiritul instituției, inserând spre finalul spectacolului măști supradimensionate (create de Laura Duică și Cătălina Rudeanu) ce bântuie personajul principal - un fel de reprezentare vizuală a tentaculelor caracatiței care i-a determinat traiectoria.
Caracatița urmărește copilăria și adolescența unui fiu devenit "problemă" din cauza lipsei de atenție și afecțiune a părinților. Este un caz clasic de tipul "în familia asta banii valorează mai mult decât dragostea", un clișeu care din păcate este cât se poate de comun. Relația dintre mama pasiv-agresivă (Corina Moise), ahtiată după avere, și tatăl "cool" (Ionuț Toader), motociclist și fustangiu care contribuie considerabil din punct de vedere financiar se dovedește a fi marcantă pentru băiatul lor. Cu un fir narativ care se întinde pe o perioadă de câțiva ani, piesa ne invită să fim martori la transformările radicale ce au loc în dinamica dintre personaje. Protagonistul David (Dragoș Stoica) rămâne prieten chiar cu cei cărora obișnuia să le dea bully în generală, tatăl lui se căsătorește cu cea care îi era amantă (Nicoleta Hâncu) și ajunge (șoc șoc șoc) să o înșele și pe ea, Colin (Voicu Aaniței) și Natasha (aceeași Nicoleta Hâncu, cu un dublu-rol impresionant) devin cei care "fac legea", iar Soniei (Mara Bugarin) îi este interzis să se revadă cu iubitul ei în urma unui avort.
Astfel sunt abordate o multitudine de subiecte de natură psihologică și socială care merg mână în mână: tendința umană de a ne agăța tocmai de persoanele cele mai absente sau care ne resping cel mai mult, incapacitatea sistemului de învățământ de a gestiona problemele comportamentale ale unor copii privați de iubire, transformarea victimei din pradă în prădător, influența negativă a rețelelor sociale și a comentariilor anonime care instigă la ură, importanța terapiei în dezvoltarea personală, corupția părinților în școli sau pericolul medicației anti-depresive / anxiolitice.
Cu un puternic caracter socio-educațional, spectacolului nu îi lipsește nimic. Dramaturgia Marei Căruțașu și a Catincăi Drăgănescu aduce ceva proaspăt pe scenă - și amintește de piesele deja consacratei Elisei Wilk - prin faptul că este extrem de ancorată în actualitate (postările pe Tik-Tok cu reacțiile aferente sunt nelipsite, la fel și referințele culturale, melodiile specifice trendurilor din zilele noastre și limbajul contemporan). Muzica (uneori minimale trippy, alteori manele și trap) și sound design-ul, semnate de Andrei Dinescu și Andrei Raicu, potențează fiecare scenă în parte, conferind de cele mai multe ori un aer neliniștitor și de rău augur. Scenografia Ruxandrei Preda alătură firesc spațiile interioare (casa lui David, sala de clasă) cu cele exterioare (curtea școlii, parcul) și încorporează în tot acest tablou instrumentele muzicale folosite pe alocuri de către actori pentru interpretări live. Coregrafia lui Florin Fieroiu sugerează liric scenele explicite (sexuale sau violente), iar lightning design-ul lui Andrei Ignat, proiecțiile video ale Ralucăi Vasilescu și jocurile de fum completează armonios mozaicul junglei urbane în care se regăsesc personajele.
Lumea dezmățului hedonist, a "mafiei" hippioate și a traficului de droguri la nivel micro pare desprinsă din serialul italian Caracatița, doar că aici nu există niciun polițist sau vreo altă figură autoritară care să lupte împotriva ei. Există doar instinctul de conservare și supraviețuire, pe care adolescenții nu par să îl posede - nici măcar David, împins de mic de tatăl lui să fie The Lion King, cum semnalizează și hanoracul pe care îl poartă. Dar acestea sunt doar consecințele unei răzvrătiri de ordin afectiv. Asta se întâmplă când ai "inima ca un pumn" mereu încleștat și gata să lovească forța invizibilă responsabilă pentru tot.