Intrarea în subiect a avut deci o ușurință pragmatică mai greu de întâlnit la piese și spectacole mai "îmbârligate", mai "cotite", de un alegorism mai marcat, unde în primul sfert de oră încerci să te dumirești cine și despre ce vorbește, în ce timp istoric și plan temporal se află, dacă e în trecut sau în prezent, viu sau mort, "chiar el însuși în persoană" ori un alter-ego... Față de teatrul modern și modernist, care își conține semnificațiile și ni le livrează cu dificultate, în urma unui laborios proces hermeneutic, un spectacol precum Caracatița ne proiectează în drama imediat recognoscibilă a unei familii în care părinții - oameni realizați, oameni de succes - nu prea au timp de copilul lor de 10-11 ani. Mai mult, prezentul social și societal reliefat pe scenă este prezentul nostru, familia este românească și acțiunea se petrece în România ultimilor ani, familia nu se distinge prin mai nimic de sute, mii de alte familii autohtone (să admitem că, fiind în middle-class ori în upper-middle class, se mai reduce puțin aria de raportare), iar relațiile din interiorul familiei pe care o vedem pe scenă sunt și ele obișnuite, comune, aproape banale prin frecventa lor reîntâlnire la mii de familii similare. Să ridice mâna cine nu a văzut vreodată într-o familie autohtonă cum tatăl este mai degrabă absent, dar aduce bani și foloase consoartei și progeniturii, iar mama e crizată de neimplicarea conjugală și paternă, dar își găsește fericirea prin refugiul în iubirea maternă. Nu numai că drama se downloadează rapid în mintea și sensibilitatea noastră de spectatori, dar ea are niște elemente componente prin nimic ieșite din comun.
În plus, dacă în spectacolul realizat de Carmen Lidia Vidu la Odeon vedeam o succesiune de povești dramatice individuale, distincte, cu particularități, aici, dimpotrivă, încă de la bun început suntem proiectați într-un cerc foarte larg. Întrucât ceea ce se întâmplă în familia aceasta nu e ceva particular, ex-centric, eventual patologic, un "caz" cum ne învață romanul naturalist. În Caracatița, vedem "regula", nu excepția, situația des întâlnită, iar nu cea excepțională și singulară. Catinca Drăgănescu va ajunge și ea acolo unde ne duce teatrul modernist, la o generalizare simbolică, doar că aici nu mai este vorba de general-uman, ci de social și societal-uman. Iar teatrul nu mai e unul estetic și estetizant, cu o ideologie de dreapta separată de către autor de spectacolul său "apolitic" și "artistic", ci unul implicat pe față în drama desfășurată pe scenă, cu o ideologie de stânga prin care regizoarea chestionează societatea de azi și ce se întâmplă, cu noi toți, în ea. Fără a avea inflexiuni ideologice - eventuale tirade comuniste sau anticomuniste cum scrie la carte -, spectacolul de la Teatrul Masca este unul dintre cele mai profund sociale și politice spectacole românești din câte am văzut în ultima vreme. Or, având în vedere că eu sunt un critic estet, fie mi-am modulat de data aceasta criteriile de receptare și evaluare ca să captez spectacolul în structura lui, fie acesta a fost profund social și politic prin artă, nu prin ratarea artei. În ambele variante, Caracatița a câștigat pariul.
Jocul actorilor tineri și Măștile
Distribuția a fost una de actori și actrițe de o tinerețe aproape explozivă (fără ca tânăr să însemne, în acest caz, neexperimentat, căci cei mai mulți dintre actori au mulți ani de activitate scenică la nivel înalt), cu o energie și o plăcere de a juca peste care nu s-au pus încă rutina și rugina. Nici nu pot menționa un anume actor care ar fi ieșit în relief în raport cu ceilalți. Mai întâi, fiindcă toți au jucat bine și foarte bine; iar apoi, pentru că dublul rol a fost la ordinea zilei: tatăl absent și potent financiar devenea subit un coleg de clasă al fiului său, mama crizată devenea o profesoară de română ironizată de elevi ș.a.m.d. Actorii și actrițele au impersonat așadar personaje semnificativ diferite, ca și cum regizoarea ar fi vrut să vadă, pe viu, posibilitățile expresive de mulaj pe tipologii umane, vârste, profesii și personalități complet distincte. Și totul, cu o viteză de intrare în pielea personajului de-a dreptul uimitoare. Nici n-apucai să clipești, ca spectator, și actorul sau actrița trecea dintr-un personaj în altul cu o versatilitate incredibilă; și cu aceeași bucurie de a juca ba un copil chinuit de colegi, ba un dealer de droguri, ba o mamă cu bani, ba o profesoară umilită de elevi... Dacă acest carusel actoricesc a fost unul de mare efect (cred că i-ar fi plăcut și lui Edward Norton, maestru în a juca angelic și diabolic în același film), încrederea regizoarei în actori tineri s-a văzut răsplătită prin performanța, da, artistică; și aici criticul estet is back, fiindcă dacă actorii ar fi abordat neconvingător rolurile lor diferite, cum ar mai fi ajuns la noi drama din Caracatița, problematica, miza, socialul și societalul? E ce spuneam mai sus (vezi varianta a doua): prin artă se pot spune atât de multe lucruri și în atât de multe feluri... În schimb, fără artă, totul ar fi devenit pe scena de la Teatrul Masca o vorbărie incontinentă, inexpresivă, care și-ar fi ratat toate țintele.
Extrem de sugestive și de o expresivitate (plasticitate) care aproape o egala pe a actorilor au fost măștile mari, deopotrivă realiste și grotești, realizate de Laura Dumitrașcu și Cătălina Rudeanu. Printre atâtea măști ale oamenilor de azi, pe care rețelele sociale pretind a le da jos pentru a pune de fapt altele în loc, nu a fost de mirare că măștile acestea supradimensionate au devenit, ele, niște personaje și persoane tridimensionale, plimbate încă pe scenă, dar care parcă oricând ar fi putut căpăta autonomia omului viu. Dincolo de simbolistica transparentă (unde mai pui că ne aflam și la Teatrul Masca...), efectul de expresivitate a fost memorabil. Așadar, actorii s-au văzut de la un punct încolo "concurați" de aceste Măști care dădeau frisoane.
Nereușit a fost, din păcate, tocmai finalul unui asemenea spectacol remarcabil. Acesta s-a vrut un climax al dramei devenind tragedie, dar a virat într-un episod nevrotic-gălăgios, cu zgomot mult și-atât, care a "accidentat" spectacolul chiar înainte de finiș. Tensiunea dramatică a fost astfel pe punctul de a se risipi exact atunci când, după ce fusese deja acumulată și potențată, n-ar mai fi fost nevoie decât de o cortină care să cadă.
(foto: Bogdan Botofei)