Primele episoade din benzile desenate intitulate V for Vendetta au fost publicate, sub semnătura lui Alan Moore, la începutul anilor '80, în timpul guvernării Thatcher, într-o revistă britanică de benzi desenate. La început, personajul ar fi trebuit să fie un fel de Batman, luptându-se cu gangsterii americani ai anilor '30.
Din încercare în încercare, eroul a devenit un terorist care se opune unui regim opresiv într-o Anglie a viitorului apropiat. Schiţa poveştii, care amestecă elemente din Orwell şi Huxley cu stereotipuri ale B.D.-urilor clasice cu supereroi, a căpătat conturul final atunci când V a fost costumat în Guy Fawkes. Acesta e un soldat englez care a rămas în istorie pentru că a încercat să arunce în aer, în noaptea de 5 noiembrie 1605, Palatul Westminster, cu rege şi cu membrii parlamentului britanic cu tot.
Şi aici intră în scenă fraţii Wachowscki (Andy şi Larry), cei care au regizat şi au scris scenariul pentru trilogia Matrix. Ei au fost asistaţi atunci de James McTeigue, cu care au făcut acum rocada, acesta trecând la pupitrul regizoral. Nu e clar de ce Alan Moore, ale cărui benzi desenate au mai fost ecranizate la Hollywood (From Hell / Din Iad - Jack Spintecătorul, în 2001 şi The League of Extraordinary Gentleman / Liga, în 2003) nu a fost încântat de viziunea fraţilor Wachowski, dar este evident că aceştia se pricep foarte bine la asamblarea de lumi opresive şi sumbre, cu dictatori gen Big Brother, care oferă oamenilor, în schimbul libertăţii, fericirea maximă a unei vieţi sigure, de legume. Ca amănunt interesant, legat de Big Brother, John Hurt, care a jucat rolul lui Winston Smith în ecranizarea romanului lui Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru (Michael Radford, 1984), este acum Cancelarul Adam Sutler, politicianul dement dornic să-şi păstreze, cu orice preţ, puterea.
În anul 2020, Anglia este condusă de Cancelarul Sutler, pe care tot poporul ar trebui să-l venereze ca pe un salvator. Istoria oficială spune că un virus a făcut ravagii prin lume, că majoritatea americanilor au murit şi că Anglia a rămas unul dintre puţinele locuri sigure, datorită politicii de izolare impuse de liderul providenţial. Evey Hammond (Nathalie Portman) este o tânără obedientă, angajată a canalului oficial de televiziune şi implicată, după toate aparenţele, într-o relaţie cu şeful ei. Politica n-o interesează, nici istoria, până când, într-o noapte, este salvată de la viol de un personaj misterios şi carismatic, purtător al unei măşti zâmbăreţe şi al unui nume dintr-o singură literă: V. În spatele măştii se află Hugo Weaving, într-un rol dificil, pentru că, spre deosebire de expresiva Portman, el nu poate convinge decât prin voce şi printr-un arsenal limitat de gesturi. Intenţia lui V pare a fi aceea de a duce până la capăt planul anarhistului Guy Fawkes, mobilizând, printr-un gest simbolic, forţa maselor chemate la revoluţie. Evey este atrasă, fără voia ei, în planurile bizarului ei salvator, a cărui biografie se dezvăluie, prin flash-uri disparate, pe măsură ce V îşi urmează planul şi se răzbună, asemenea Contelui de Monte Cristo, pentru suferinţele unui trecut sumbru.
Filmul urmează un scenariu complex, cu multe fire secundare, şi reuşeşte, folosind efecte speciale spectaculoase (de care însă nu abuzează), să îşi ţină publicul, pentru mai bine de două ore, cu sufletul la gură. V for Vendetta nu este însă genul de blockbuster la care mergi pentru a vedea coregrafii reuşite cu arte marţiale, explozii spectaculoase şi pe eroul bun şi frumos bătându-l măr pe cel rău şi odios, pentru a rămâne cu fata cea blondă. În primul rând, fraţii Wachowscki atrag spectatorul într-o capcană ciudată: aceea de a se identifica cu şi de a da dreptate unui terorist, care ucide oameni nevinovaţi pentru a-şi face auzit punctul de vedere, la televiziunea publică, şi aruncă în aer clădiri istorice. În plus, personajul dă, nu doar o dată, dovadă de cruzime gratuită, chiar şi faţă de partenera sa, Evey. În al doilea rând, mesajul politic al filmului, care arată că frica şi paranoia sunt instrumente de manipulare eficiente în mâna unui lider dornic de control deplin asupra alegătorilor săi, ţinteşte în multe direcţii. Conservatorii englezi, guvernarea americană actuală, în luptă cu terorismul global (cum altfel?) şi statele care merg în spatele ei au toate motivele să se simtă cu musca pe căciulă.
Dar posibilitatea de a lua (sau nu!) partea unui terorist şi de a alege, dintr-un număr mare de posibilităţi - parabolă politică, avertisment despre viitor, fantezie B.D. gratuită - este, până la urmă, principalul motive pentru a vedea şi revedea, cu atenţie, V for Vendetta. Filmul se ridică, fără efort, peste media distopiilor cu împuşcături şi kung-fu care au invadat ecranele în ultimii ani (Equilibrium, Resident Evil, Aeon Flux) şi este, probabil, mai bun decât producţii cu supereroi de tipul Sky Captain and the World of Tomorrow, Daredevil etc. etc. Luând, până la urmă, ce e mai bun din ambele genuri, V for Vendetta nu este nici una, nici alta, ieşind în evidenţă pentru că reuşeşte să îmbine trei deziderate greu de neîmpăcat: să convingă ochiul, să închidă spectatorul, de la început la sfârşit, în poveste şi, mai ales, să ridice nişte probleme care dau naştere, după ce fantezia a luat sfârşit, unor interminabile discuţii.