Dacă vă nedumereşte titlul, e vorba de un film lung şi moale. Şi nu numai...
Are graţia unui tortellini, ambiţiile unei farfalle şi consistenţa unui rigattoni. Să lăsăm însă bucătăria italiană deoparte şi să vedem cu ce se mănâncă (mă rog) filmul scris şi produs de fraţii Mumbo şi Jumbo Wachowski, inspirat de banda desenată omonimă semnată Alan Moore şi de pe genericul căruia acelaşi Moore şi-a retras, comme d'habitude, numele.
Dacă-l iei în serios, V for Vendetta n-are nici o şansă. Un amalgam de idei contradictorii, pigmentat cu (pseudo)filosofii şi citate alandala, un Orwell repovestit şcolăreşte şi condimentat cu paralele forţate (care variază de la Bush la Edmond Dantes), în fine, un manifest greoi şi copilăresc care-i ofensează pe cei care chiar ştiu ce înseamnă regim de teroare şi care-i fascinează, probabil, pe puştii care cred că dictatură e vreun produs farmaceutic. În anii doamnei Thatcher, când Vendetta lui Moore a fost publicată, parabola fascistă, deşi naivă, avea probabil oareşce greutate; updatată pentru climatul post 9/11 (cam saturat, după gustul meu), ea nu "câştigă" decât în ipocrizie şi prost gust.
Dacă nu-l iei în serios, V for Vendetta poate trece drept un blockbuster vizionabil (graţie unei regii inodore care măcar nu deranjează prin excese sau clipism şi graţie distribuţiei 90% britanice) şi chiar hazliu: fantoma de la Operă aruncă în aer tribunalul, Winston Smith devine Big Brother, Amigdala suferă cu spor iar un monteur poznaş a inserat în ansamblu scene tăiate din Pink Floyd - The Wall.
Is there anybody out there?