Caritate redusă la esențe - Misericordia la Visuali Italiane, 2024

Arturo suferă de un handicap mintal grav: are vârsta biologică de aproape 30 de ani, dar cea mintală nu depășește 3-4 ani. Ar fi putut să piară de mult, dar ceva din privirea sa greu focalizată, dar mereu caldă, suscită instinctele materne ale unor prostituate. Inițial două, apoi trei, acestea îl îngrijesc cu dragoste, cu atât mai mult cu cât mama lui Arturo a fost, cândva, înainte să dispară fără urmă, una dintre ele.

Cele trei protectoare împreună cu copilul lor care nu va deveni niciodată adult își duc viața grea pe o insulă stâncoasă din apropierea Siciliei, în sărăcie și promiscuitate. Viața nimănui nu este ușoară în sărăcia abjectă în care sunt nevoite să trăiască. Pustiul stâncos care îi înconjoară, în pofida maiestății reci și a cristalului mării care îl udă, este departe de a fi o scenă idilică.


Deși Misericordia are un început, o dezvoltare și o încheiere, filmul nu prezintă propriu-zis o poveste. Nimic nu se întâmplă, sau, mai bine spus, nimeni nu se schimbă. Protagoniștii află unele lucruri, uneori și le mai povestesc, alteori se izbesc de realități dure ale exploatării sexuale, ale mizeriei și sărăciei, însă niciodată întâmplările nu le schimbă modul de a vedea. Personajele sunt astfel prinse de propriile afecte, de propria dragoste pentru celălalt, de propria ură față de degradarea umană în care au ajuns. Iar afirmarea umanității acolo unde pare că a dispărut complet este cu atât mai tranșantă.

Comunitatea acestui mic bordel în aer liber pare total lipsită de autorități. Nici un polițist, nici un preot, nici măcar un inspector de la fisc nu le deranjează pe femei sau pe proxeneții acestora. Lipsa constrângerilor exterioare face ca interacțiunile să fie și mai autentice, mai pure.

Exploatarea sexuală, împreună cu degradarea, atât a exploatatorilor, cât și a celor exploatate, reprezintă tema socială a filmului. Ea este contrastată cu Arturo, bărbatul pur în inocența sa lipsită deopotrivă de inteligență și de dorință păcătoasă de dominare. La antipod, avem masculinitatea toxică nu prin alegere, ci prin complacere în murdar. Memorabilă imaginea în care, într-o seară, mai mulți bărbați așteaptă, cu pantofii în apă, în tăcere, fumând și bând bere, să le vină rândul să intre la una dintre prostituate. Nici măcar nu este vorba de dezumanizare, de animalic, ci pur și simplu de o indiferență vecină cu sinuciderea.

În contrast cu aceștia, cele trei figuri protectoare feminine sunt un fel de invers al idealizării cuprinse în tradiția celor trei grații. Dacă acestea din urmă reprezintă, în istoria picturii, variații minore asupra canonului de frumusețe feminină dependent de epoca respectivă, aici Emma Dante propune prin distribuție trei ipostaze cuprinzătoare ale feminității. Prima dintre ele, este o femeie planturoasă, o adevărată Venus din Willendorf în carne și oase. Într-un cadru fix din contra-plonjeu, aceasta este arătată goală, dormind, ca o zeiță din neolitic. A doua este o femeie uscățivă între două vârste, iar a treia, cea mai tânără, are puritatea imperfectă a ieșirii dintr-o adolescență încercată.

Un moment de zburdalnică și tandră visare îl arată pe Arturo cum îi dezvăluie celei mai tinere dintre protectoarele sale, aflată cumva la limita dintre mamă sau soră surogat, țesătura sa de fire colorate, întinse într-o ruină ca și cum ar fi o pânză de păianjen magică. Ațele nu au niciun un sens, asta dacă simțul estetic îl considerăm a fi apanajul exclusiv al creatorilor cu educație estetică. În schimb, indică o aplecare către frumos care este în același timp o formă de terapie, oricât de discutabilă din punct de vedere al canonului estetic ar fi aceasta.

Cadrele naturale frumoase, atotprezente în film, nu îndulcesc realitățile dure, ci le fac mai dureroase. Exploatarea și umilirea, sărăcia și lipsa de perspective pe de o parte sunt mai clare pentru că arată urâțenia umană aflată în contradicție cu frumusețea naturală, dar, pe de altă parte, dau speranța că există un fond, ceva ireductibil bun în oameni. Sau, cel puțin, într-unii dintre ei.

Așadar, Emma Dante, autoarea filmului ca scenaristă și regizoare, explorează o maternitate redusă la esențe tocmai prin absența legăturii de sânge, iar această lipsă îi pune jertfelnicia într-o lumină și mai curată. Iarăși, prin absența dezvoltării intelectuale a lui Arturo, copilul etern care le lipsește pe îngrijitoarele sale de speranța împlinirii eforturile lor, dragostea acestora se vădește cu atât mai pură.

La acest film, nu plângi niciodată, dar ești permanent mut de uimire în fața dovezilor simple de devotament. Uneori răstite, sunt cu adevărat neprefăcute. Deși nu este o experiență escapistă și deși nu este construit pe o poveste care să ne stoarcă lacrimi, Misericordia reușește să propună un exemplu de iubire față de aproapele pe cât de improbabil, pe atât de mișcător.