Toate aceste salturi sunt unite de prezența identică a lui Rainer (personaj teoretic masculin, dar jucat tot de o femeie: Elina Löwensohn), un demon sub formă de câine. Este o ciudată răstălmăcire a vechilor mituri în care câinele apare drept păzitor al tărâmului de dincolo, ce ne reamintește de amenințarea permanentă a morții. Rainer joacă tot felul de roluri care îi justifică prezența aproape în fiecare cadru din film: narator, vechil, avertizor, reamintindu-i permanent lui Conann că trebuie să se dedice urii și crimei. Chiar atunci când ea se simte bine în pielea ei, atunci când ar vrea poate să se liniștească, Rainer este acolo pentru a-i aminti că trebuie să-și omoare sinele mai tânăr, că trebuie să evolueze dincolo de zonele de confort. Iar obiceiul acestuia de a imortaliza pe loc cu un aparat foto instantaneu este o metaforă nu doar a modernității obsedată de înregistrarea fiecărui moment, ci mai ales a dorinței noastre faustice de a spune clipei: "Oprește-te".
Caracterul puternic queer al filmului l-aș vedea mai degrabă legat de consistența violenței indiferent de manifestările exterioare și, mai ales, de dorința de a reprezenta toate acestea într-o formulă estetică cât mai plăcută și coerentă, decât legat de promovarea LGBTQ. Mișcările lascive și violente deopotrivă ale personajelor se inspiră evidentă din androginia promovată de haute-couture, cu femei înalte și frumoase, îmbrăcate însă în haine inspirate din moda masculină cu umeri largi, care afișează deopotrivă cat-walk și picioare lungi, dar mânuiesc în același timp, cu gesturi largi și dure, ditamai paloșe. Intenția lor stilistică este răsturnarea, ironizarea și stilizarea stereotipului barbaric înțeles inițial ca un mascul cu mușchi supradimensionați (Schwarzenegger în 1982 sau Jason Momoa în 2011). Nu doar că violența nu are gen - sau, dacă are, aici este exclusiv masculin, ci, mult mai important, ea poate să aibă și o rafinată, controversată, provocatoare, urbană frumusețe, aflată la granița dintre genuri, sau, mai precis, dincolo de ele. Dar, asta nu este decât un adaos, pentru că barbarismul este luat în serios, cu trupuri tăiate în două, cu inimi încă bătânde mâncate periodic, cu cuțite înfipte adânc în gură sau, mai rar, în piept.
Scenografia are un puternic caracter teatral. Fiecare cadru arată clar că a făcut obiectul unei atenții deosebite la detalii. Filmarea într-un asemenea cadru controlat, la care se adaugă o mulțime de trucuri teatrale de la lumini puternice la utilizarea unor obiective cu focală lungă în cadre de interior (ceea ce produce adesea defocalizări evidente), atrage atenția asupra înaltului simbolism al filmului. Montajul, la rândul său, face adesea salturi atât între timpuri, cât mai ales în interiorul cadrului. Impresionează inserarea unor fotograme color în secvențele alb-negru, care fac spectatorul încă mai sensibil la culorile cărnurilor sângerânde.
La prima vedere, She is Connan pare o revărsare supra-realistă de epoci, fluide, violență, totul cu o preocupare pentru stil care merge mult dincolo de ceea ce ar fi necesar pentru a exprimă o parabolă a trecerii prin viață. Însă, pe măsură ce povestea se dezvoltă, pe măsură ce sărim dintr-o epocă istorică în alta, dintr-o vârstă în alta, începem să înțelegem cum contrariile se atrag, ținute laolaltă de afecte umane decăzute moral, dar care pot fi perfect înțelese și iertate, iar pe deasupra, și atrăgătoare estetic.