Am văzut așa ceva la Salzburg, mergând pe urmele locurilor de filmare a scenelor de exterior din Sunetul muzicii. Vilele împărțeau, acolo, o pădure și un lac - era lacul în care copiii von Trapp cădeau din barcă, fericiți să își revadă tatăl (cine n-ar fi, dacă l-ar revedea pe Christopher Plummer?). Pe gheața lui, la periferia împădurită a Salzburgului, copiii unei grădinițe își testau fâșurile, pe vremea când încă mai era iarnă pe lume. Îmi amintesc de felul în care țâncii își luau avânt și se trânteau cu genunchii și burta pe gheață, căzând de la mică înălțime, precum pinguinii, fără ca nimeni să se sperie.
Azi, Parcul Ioanid a rămas doar cu intenția de parc. Nu a primit nici măcar o greblă, în noul anotimp, iar apa din fosta fântână a secat. Plante vechi și copaci bătrâni s-au tăiat, fără nicio replantare. Vara trecută, am văzut chiar și o mașină intrând și ieșind de pe aleile acestei presupuse oaze de verdeață (cum am văzut, de altfel, și în sărăcăciosul parc Izvor, cu pomi frumoși, dar insuficienți pentru acoperirea suprafeței uriașului maidan).
Cinematograful Elvira Popescu este, în schimb, o oază de bucurie, mai ales când găzduiește, la Centenarul Institutului Francez, o nouă ediție a Festivalului de Film Francez.
Am văzut câteva filme, trei dintre ele aflate în competiția festivalului, alte două - deja consacrate. Le règne animal / Regnul animal a fost unul dintre cele din urmă: o distopie a unei planete lovite de o ciudată epidemie, care transformă oamenii în animale sălbatice. Am cedat maratonului cinefil, după insistentele filmări ale pieii de pasăre mărită la scară umană. La ieșire, în castronul pisicii negre a Institutului (care dormea, covrig, în hol), în care încă mai era destulă mâncare din pliculețul pus de mine, stăteau înfipte două țigări slim. Ficțiunea se dovedea înfricoșător de reală.
Paula face trimiteri la Shining, dar într-un mod care nu are legătură cu genul thriller-ului, ci cu realitatea de groază de pe platoul de filmare. Reușește să fie doar o poveste deviantă, cu iz de pedofilie, în care problematică e nu doar disecția unui iepure, special ucis și putrezit, ci și felul în care o fetiță de 11 ani este pusă a-și dezgoli trupul cu sâni în formare. Va conștientiza, cândva, în regim de #MeToo. Regizoarea (Angela Ottobah) a lipsit de la sesiunea de Q&A și e de sperat să o fi făcut din motive medicale, mai degrabă decât legale, determinate de ipostazierea copilei în dubioasa ei viziune. În final, nu se face diferența între abuzul comis asupra personajului interpretat de fată și abuzul asupra fetei însăși.
Chien de la casse / Câinele de pază s-a dorit un fel de I Vitelloni provensal, la 70 ani de la crearea operei felliniene, dar tematizând o problemă mult mai actuală, a bullying-ului din cadrul unei relații de prietenie a doi tineri. În final, nici tema felliniană, nici cea psihologică nu rezistă. Victima este nebănuită și total inocentă, fiind sacrificată fără noimă. Final tezist, auroral, dar peisaj încântător și o coloană sonoră incitantă.
Rien à perdre / Nimic de pierdut este un fel de I am Sam, cu final de Thelma și Louise, care problematizează administrarea furiei în raporturile cu autoritatea statului, altfel îndreptățit îngrijorată în raport cu un copil neverosimil de vesel după accidentul prin care a trecut. Dacă doar la fugă se rezumă rezistența în fața abuzului administrativ și a intruziunii statale în viața privată, e cât se poate de sumbru. Dar da, de încercat, din amuzament, metoda de apărare a femeii revoltate în lupta ei corp la corp cu jandarmeria masculină, înspăimântată de priveliștea sânilor dezgoliți, oferiți privirii. Exces de efort fiziologic din partea actorului Félix Lefebvre care s-a îngrășat, pentru acest film, cu 20 de kilograme, pierdute însă până la ora Q&A.
Le Procès Goldman / Procesul Goldman necesită atenție separată, având în vedere abundența temelor condensate în această dramă judiciară (a doua, în același an, 2023, pe lângă cea a regizoarei Justine Triet - Anatomie d'une chute). Documentarul cu accente filozofice (preferabile, în raport cu cele strict criminalistice, ale Anatomiei unei prăbușiri) reconstituie, cu virtuți de ficțiune, un caz real, după modelul procesului-școală, pus în scenă pentru studenții din ultimul an de la Drept. O rafală de replici face necesară revederea filmului sau măcar reluarea unor pasaje. Din păcate, filmul a fost difuzat o singură dată, în doar trei locuri: București, Timișoara și Cluj. Pentru procurarea acestui film din Franța apelez la un lanț al slăbiciunilor, pentru că nu cred că va fi reproiectat prea curând, în cinema, nici difuzat pe o rețea de streaming (aflu ulterior că HBO România îl va idifuza cel puțin o dată).
Festivalul e organizat în 13 orașe, dar în unele (de exemplu Constanța) nu se vor vedea filmele din competiție. E o performanță că pot fi văzute chiar și cele câteva deja legitimate de box office.
Festivalul Filmului Francez 2024 - Vertiges a fost și cel al amețitoarelor magnolii înflorite pe Bulevardul Dacia, în Grădina Icoanei și Parcul Ioanid.