Pelicula deschide deopotrivă sesiunea Un certain Regard (de la Cannes) și Festivalul de Film de la Lincoln Center "Rendez-Vous with French Cinema, 2024". Filmul obține Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul Lumière, de la Lyon.
Un gen compozit, undeva între fabulă și satiră fantastică, filmul etalează o subtilă tentă filozofică și, în bună măsură, prin efectele speciale create, o estetică cu savoare de science fiction.
Pluralitatea și deci ambiguitatea termenului "Règne", conferă peliculei multiple sensuri. Un nou "regn" hibrid al ființelor umane metamorfozate definește antropologic universul mutanților, diagnosticați cu un fel de virus ce bulversează știința medicală. Dar deopotrivă revelator este sensul de a domni sau a conduce atribuit universului mutanților sau, de ce nu, sarcastic, conferit omenirii plină de violență, așa cum e reliefată în noaptea sărbătorii "Saint Jean" când hibrizii sunt hărțuiți cu explozive și puști. Traducerea în engleză a titlului - "The Animal Kingdom" - este metonimică, înlocuind timpul (durata) cu spațiul (domeniul) monarhic.
Ȋntr-un mixaj elaborat de suprareal și realism existențialist, imaginile întrepătrund două lumi - una în sugestivă disoluție, alta în devenire - ce se străduiesc să coexiste sau să se adapteze în procesul lent și mirobolant al transformării.
Sondarea acestor lumi de graniță e urmărită din perspectiva a două personaje: François (Romain Duris) și fiul său de 16 ani, Émile (Paul Kircher) ce devine treptat - precum mama sa, Lana - un mutant. François și Émile se mută în sudul Franței, lângă "Centrul" de recuperare a mutanților, unde Lana va fi transferată. Forțele ordinii, jandarmeria - reprezentată de Julia, ce-l ajută pe François să-și caute soția - și armata concurează la vânătoarea de mutanți eșuați în pădurea din împrejurimi, în urma unui accident de transportare a lor către "Centru". François încearcă să prevină internarea lui Émile la "Centru", ștergând urmele transformării de pe trupul lui, îl tratează cu medicamentele Lanei, dar nu poate controla periplurile lui tot mai dese în pădure, unde acesta relaționează cu creaturile în transformare.
Ȋntr-un soi de darwinism inversat, mutațiile proiectează specia umană într-un stadiu regresiv pe calea evoluției. Dacă durata evoluției omului se întinde pe milioane de ani, regresia omenirii e accelerată, mișcându-se cu forța unui flagel sau cu viteza unui lamentabil proces mental.
Mutațiile tot mai evidente survenite în moralitatea lumii contemporane, ce transformă oamenii în "animale", își găsesc o reprezentare parabolică în pelicula lui Thomas Cailley. Dar mutantul este și o metaforă pentru cei ce vor să evadeze din lume, mental, fizic sau clinic. Bolile incurabile ale omenirii par o reacție a omului de-a se izola de lume, într-o formă auto-imună de protest. Respingerea, detenția, izolarea sunt forme societale, dar și individuale de întâmpinare a unei schimbări neconfortabile sau traumatice. Émile refuză să-și viziteze la spital mama - care l-a atacat, lăsându-i cicatrici pe față. La noua școală, Émile declară că mama sa e moartă.
Mutațiile operează asupra naturii umane, a spiritului și asupra fizicului - în domeniul vizibil sau al percepției. După cum percepția poate fi, la rându-i, deformată sau manipulată. Mutanții sunt niște creaturi detestabile pentru că tot ce ne este străin este alienant și monstruos. Ceea ce se desfășoară sub ochii noștri poate fi terifiant, îngrijorător, un mesaj eschatologic pentru actuala "specie" umană sau, în același timp, salvator pentru esența creaturii divine, nealterate. Nina (Billie Blain), prietena de școală a lui Émile, are o înțelegere superioară a fenomenologiei lumii. Ea intuiește semnele transformării la Émile și i-o spune, atunci când tinerii fac dragoste în noaptea sărbătorii "Saint Jean". Aflat sub urmărire, în urma atacului "feroce" asupra colegului gelos, Émile ia hotărât calea pădurii, dar este capturat de armată și predat jandarmeriei. Nina este și ea simbolic un mutant; suferă de sindromul ADHD (hiperactivitate cu deficit de atenție). Când Émile e prezentat clasei, ea își anunță condiția, explicând că nu-și poate controla reacțiile sau părerile, afișate fără opreliști. François este un spirit controversat, contradictoriu, nonconformist, nu crede în sistemul medical, în abilitățile lui de-a salva mutanții, dar o tratează pe Lana la "Centru". Exercitând un control posesiv și super protectiv asupra fiului său, îl îndeamnă, în același timp, să acționeze liber. François e și el un candidat al transformării, într-o dimensiune spirituală. În final, alege să se separe de fiu, pe care-l restituie pădurii. Cu un joc plin de vervă, emoție și fizicalitate, Romain Duri realizează un personaj complex, poliedric.
Iubirea pare a fi singura punte viabilă între oameni și mutanții lor atavici. François își iubește necondiționat soția, transgresând repulsia produsă de noua ei înfățișare. De altfel, Lana este un mutant într-un stadiu avansat, ce nu mai păstrează semne umane, dincolo de o misterioasă conștiință guvernată de instincte materne. Pentru a potența grotescul complex al iubirii lui François, în afara oricărui indiciu de feminitate, Lana, sub forma unei uriașe creaturi compozite - un bursuc cu cap de morsă - pare cea mai terifiantă dintre viețuitoarele pădurii.
Pădurea e o zonă tabu populată de creaturi antropomorfe sau zoomorfe, depinzând de stadiul transformării. Antitetic, "Centrul" e o instituție pentru recuperarea sau salvarea omului. Dar salvarea lui nu poate fi decât întoarcerea în Paradisul din care a fost izgonit și damnat. Pădurea, ca simbol al libertății animalelor și al forțelor dezlănțuite ale inconștientului, pare un Eden locuit de ființe primare, ce au trebuit să regreseze pentru a reveni la puritatea originară. Aici facem cunoștință cu Fix, prietenul lui Émile, omul-pasăre - expresiv interpretat de Tom Mercier - pe care îl aflăm mereu în tovărășia fetiței-broscuță.
Misterul pădurii se revelă în noaptea sărbătorii "Saint Jean" când întregul panteon de hibrizi își face apariția sub forma unor spectre sau himere, stranii reprezentări ale esențelor atavice ale ființei. Émile manifestă gradual din ce în ce mai multă empatie și atracție către ființele pădurii, pe măsură ce își pierde abilitățile de coordonare - nu mai poate merge pe bicicletă. Metamorfoza nu e reductivă la identificarea interioară cu un anume animal. Émile dezvoltă colți și păr de lup pe spinare, dar se cațără în copaci cu ușurința unei maimuțe.
Pădurea vine cu muzica ei - un Babel de voci și sonorități animale. Ele se amestecă cu ecourile vocilor lui Émile și François când o strigă în disperare pe Lana "mamă" și "Lana" (soție). Dar Lana nu răspunde nici la vocile, nici la mirosurile emanate de hainele lor atârnate prin copaci, ca să-i stârnească simțurile. Émile e din ce în ce mai receptiv la muzica pădurii care-l atrage ca o vrajă, pe măsură ce sensibilitatea sa auditivă o depășește pe cea umană; Nina nu aude glasul și chemarea pădurii așa cum le receptează Émile. Mutanții se aventurează și dincolo de granițele pădurii; Lana la restaurantul unde lucrează François, femeia caracatiță e încurcată printre galantarele de la supermarket. Aparițiile lor au efecte devastatoare, producând panică și dezordine.
Metamorfozele ne vorbesc inerent - de la Ovidiu încoace - și despre mitul zborului și al depășirii condiției umane. Ca un Dedal salvator și inovator, Émile curăță bălțile de crăci și copacii căzuți, pentru ca Fix să poată plonja în apă în încercările lui de zbor. Portretul lui Fix este al unui om cu aripi și gheare la picioare, cu un cioc ratat sub un bandaj - pentru că a suferit o operație de reabilitare - al unui mutant aflat la jumătatea evoluției. Limbajul lui Fix e o combinație de sunete guturale de pasăre și limbaj uman. După ce învață să zboare, Fix își pierde graiul omenesc. Încercările lui eșuate și repetate de zbor țin de ambiția și natura sa umană, dar și de aviarul său totem interior. Fix ar vrea să devanseze creația, transformarea. Imaginile de zbor prin jungla întortocheată sunt superb realizate și proiectate în dimensiunile mitului. Ca un Icar neascultător, Fix plutește foarte jos printre arbori, deasupra apei, îngreunat de penele sale ude - contrar sfaturilor lui Dedal, de-a se ține departe de ape. Precum Icar ce, fascinat de sensul divin al zborului, se ridică până la Soare, Fix își găsește în mod asemănător sfârșitul, înălțându-se prea sus, deasupra arborilor, în bătaia puștilor dezlănțuite, în timpul carnavalului coșmaresc al sărbătorii "Saint Jean".
Structural, două lungi planuri simetrice - cu François și Émile în mașină - încadrează pelicula. În primul tablou, traficul e oprit de un ambuteiaj ce face posibilă încercarea violentă de evadare a lui Fix din duba în care e transportat. Prima întâlnire cu Fix pare să-i pecetluiască lui Émile destinul. Fix cu aripile lui enorme și inutile pare îngerul căzut și neputincios, doar că mult mai agresiv, din nuvela fantastică a lui Garcia Marquez (Un domn bătrân cu aripi enorme). Tată și fiu intră într-o altercație, Émile refuză să meargă la Centru, unde este internată mama sa. În tabloul final, îi regăsim gonind nebunește către pădurea mutanților, cu autoritățile pe urmele lor. Mașina străpunge cu toată forța bariera către tărâmul interzis, unde tată și fiu se vor despărți pentru totdeauna. Pe drum, este evocată o excursie de schi cu Lana; într-un timp abolit și apoteotic, familia e mental reunită. La fel ca în primul tablou, Émile deschide portiera și fuge, de data aceasta în asentimentul tatălui care-i redă libertatea, ca unui animal sălbatic ținut în captivitate.
Despărțirea dintre tată și fiu și în același timp regăsirea dintre fiu și mamă au conotații psihanalitice, Regnul sau Regatul animal rămâne un teritoriu de graniță, un indiciu al lumilor paralele în care trăim fiecare și al metamorfozelor ființei. Există o categorie de indivizi deschiși unei conviețuiri pașnice cu toate creaturile Domnului, aflați într-o relație mistică sau ezoterică cu lumea. Alături de Nina, o altă stranie apariție este colega lui François, Naima; ea se află în legătură cu creaturile pădurii care o vizitează la restaurant. Printre ele, pare a se număra și Lana, pentru că o revedem în pădure când se atinge mut și maternal cu Émile.
Paul Kircher realizează un rol intens și bine dozat cu o preponderentă fizicalitate surprinsă într-o dinamică ce reliefează sugestiv procesul lent al transformării. Oroarea generată de apariția semnelor atavice, dramele psihologice prin care trece progresiv eroul în relația cu tatăl, cu mama, cu colegii de școală sunt evocate imagistic cu aceeași expresie tulburătoare și imersiune în himerele subconștientului a elucubrațiilor ce însoțesc transformarea lui Gregor Samsa, din nuvela fantastică (Metamorfoză) a lui Kafka.