Teatrul românesc a început să intre în rîndul lumii!
Am fost în Franţa, într-un loc numit Villeneuve-les-Avignon, la un simpozion european dedicat traducerii, editării şi reprezentării dramaturgiei contemporane - a dramaturgiei franţuzeşti în alte limbi şi în alte ţări, precum şi invers (a altor dramaturgii în franţuzeşte etc.), iniţial, şi deschis, mai nou, în spiritul veritabilei uniuni europene, spre examinarea schimburilor inter-naţionale, independent de "filiera franceză". Dramaturgia românească a fost, clar, vedeta reuniunii, căci lecturile oferite participanţilor spre documentare au inclus nu mai puţin de trei texte (unul de Gianina Cărbunariu şi două de Ştefan Peca) - o cantitate egalată doar de aceea constituind aportul francofonilor nativi. Asta, deşi circulau pe-acolo texte, traducători şi oameni de teatru din Italia, Austria, Belgia, Olanda, Bulgaria, Polonia ş.a.m.d., lăsînd la o parte, desigur, prezenţa masivă a francezilor şi a pieselor lor.
Am fost în Irlanda, la Dublin şi în inima ţării, în comitatul West Meath (ca să dau o indicaţie geografică ceva mai concretă decît "undeva, în Paradis" - dar, hm..., asta e cu totul altă discuţie), într-un schimb de experienţă pe teme de dramaturgie şi organizare teatrală. M-am întîlnit cu o mulţime de oameni de teatru, autori, actori, regizori, secretari literari, conducători de trupe; toţi doreau să vină în România, abia aşteptau să lucreze în teatre româneşti, cu profesionişti ai scenelor româneşti, să citească piese româneşti, să vadă spectacole româneşti...
E bine!, mi-am zis, încîntată (pentru prima oară după mulţi, tare mulţi ani), în avionul care mă aducea, după aproape paisprezece zile de absenţă, la Bucureşti. E bine!
Aici urma să se încheie, de fapt, articolul; desigur, în urma unei dezvoltări mai ample a ideii principale, căci, în cele două ore şi ceva petrecute pe simpaticul aeroport praghez unde schimbi avionul cînd vii de la Dublin - cursă directă spre Bucureşti neexistînd -, m-am gîndit mai ales că, iată, pot să-mi respect fără prea mare efort promisiunea făcută într-un număr trecut: aceea de a scrie, optimist, despre lucruri pozitive. Şi mi-am continuat gîndirea aceasta vreme de alte două ore, în avion, mai ales că zborul era agreabil şi, pe deasupra, aterizarea se petrecea tocmai la ţanc ca să pot prinde fără emoţii autobuzul 783 spre oraş, care făcea ultima cursă la 11 seara (mă interesasem încă de la plecare).
Avionul a aterizat, lin, înainte de 10. Eram liniştită şi veselă. Am coborît şi, prin ploaia ce săgeta harnic întunericul, am fugit repede spre autobuzul "de pistă". N-ar fi trebuit: vehiculul a aşteptat pînă ce în el s-au înghesuit strîns toţi pasagerii; altul nu se zărea. Dar nu facem decît vreo trei minute. Uşa la care sîntem lăsaţi e cam îngustă. Nu-i nimic, încăpem. Nici scara fixă - adică nu rulantă - nu e prea largă; şi treptele sînt relativ înalte. Ce noroc că n-am bagaj de mînă; ăia cu multe sacoşe cam gîfîie - aşa le trebuie! Dar uite şi scara rulantă!...nu merge?... Nu. Ei, lasă, e doar un etaj de urcat. Punctul de control al paşapoartelor: doamna în uniformă de la ghişeu e încruntată şi monosilabică. Cine ştie ce necazuri o fi avînd... Bine că la Bagaje a început deja să huruie banda; cărucioarele de transport sînt păzite, nu chiar pe faţă, de doi tipi în halate vagi. Dar, dacă ai un aer hotărît, nu-ţi cer nimic - ghinionul americancelor ălora mai în vîrstă! - şi, oricum, valiza mea e pe rotile. În holul mare roiesc unii cu "Taxi, domnu'?", dar ce treabă am eu cu ei? E zece şi cinci. Afară, un autobuz tras la peron, cu luminile stinse şi uşile ferecate. Pe perete, o inscripţie: "Autobuzele liniei 783 circulă la intervale de 15 minute. Programul este afişat la casa de bilete". La casa de bilete, zăvorîtă, nici un program - sau nu-l văd eu, printre perdeluţe de dantelă, iconiţe şi flori de plastic? Un chinez cu un rucsac burduşit în spinare şi tîrînd o sacoşă dolofană rătăceşte nedumerit între uşa autobuzului şi cea a gheretei.
Dar, deodată, animaţie: un grup mare de bărbaţi tineri şi foarte veseli, în treninguri cu inscripţia Rapid, tocmai a ieşit din aeroport. Lîngă autobuz răsare, ca din pământ, şi şoferul; deschide, de la un resort ascuns, uşile, urcă la volan şi-i pofteşte, voios, pe "băieţi" înăuntru. Eu şi chinezul dăm să-i urmăm. "Jos, vă rog! Mă retrag la garaj!" "Cu dînşii înăuntru?!" "Lăsaţi, doamnă! Nu merg în oraş!" "Bine... adică nu-i bine, dar... Cursa următoare merge normal, sper." "Care cursă?! Azi e duminică şi altă maşină nu mai vine!"
... Spre liniştirea optimiştilor, menţionez că am ajuns, pînă la urmă, de la aeroportul internaţional Otopeni în oraşul european Bucureşti - şi anume, chiar cu autobuzul în chestiune; şi cu chinez cu tot. Pînă la urmă şi pînă la margine (în Băneasa), dar am ajuns. Că oamenii, la noi, au suflet bun...
În încheiere, reproduc exclamaţia călătorului asiatic, emisă, cu adîncă uimire, de două ori în zece minute: "De ce nu făcut şofer cursa? Se poate aşa?" Şi precizez, în locul răspunsului pe care nu i l-am dat atunci, că între cele două părţi ale acestui articol există o legătură invizibilă, dar indestructibilă.