Apropo, dincolo de coincidența temporală a premierei și de impactul pe care îl au în rândul spectatorilor, dacă mai e de găsit un numitor comun între cele două montări, atunci acela se numește Cristian Niculescu, creatorul light design-ului (și, în cazul montării clujene, al video design-ului). Cum reușește Cristian să ofere lumini, umbre, forme și traiectorii atât de diferite (impecabil ancorate / coordonate cu intențiile regizorale) pornind de la un același text e, sper, subiectul unui alt text.
***
Malvolia. Nu e nici o greșeala. Celebrul intendent al contesei Olivia (Ramona Dumitrean) devine, la Botond Nagy, intendentă. Încă mai celebrii ciorapi galbeni cu jartiere încrucișate fac râsul să înghețe și erotismul să gâlgâie. Personajul Ceciliei Lucanu-Donat (revelația distribuției clujene) e îndrăgostit de cel al Oliviei. La fel cum Antonio (Ruslan Bârlea) îl iubește plenar pe Sebastian (Cosmin Stănilă). Iubiri neîmpărtășite, pe alocuri ridicole, dar, nu mai puțin, iubiri. Pe existența lor și pe drama interioară a Malvoliei, Botond răsucește întreg spectacolul într-un final înăbușitor. Pregătiți-vă să nu intuiți nimic din cum se va termina și asta să vă ofere emoție de digerat pentru multe nopți și multe zile!
***
"Și acum urmează o pauză de 10 minute. În caz că doriți să folosiți toaletele, aveți grijă, nu mai există hârtie igienică. Am folosit-o pe toată pentru scrisoarea către Malvolia". E doar un exemplu din replicile aduse la zi de Sir Toby-ul (Adrian Cucu) pe care adaptarea lui Botond Nagy și-o îngăduie (și bine face!) pornind de la traducerile lui Mihnea Gheorghiu și Violeta Popa & George Volceanov (dramaturgia: Ștefana Pop-Curșeu).
Scrisoarea prin care Maria, camerista Oliviei (un Cătălin Herlo la deux-pièces, cu fustiță scurtă, cu pliuri, lăsând să se vază ciorapi albi, mulați, strânși pe trup), construiește farsa dedicată Malvoliei e, într-adevăr, scrisă pe hârtie din aceea. Un sul întreg se desface de-a diagonala scenei Sălii Mari (bașca un delirant PS audio emis din înalturi), chibițat de demențialul trio Sir Toby - Fabiana (servitoarea Olivei cu accent moldovenesc și miștouri cehoviene Sânziana Tarța) - Maria, impecabil pitit în spatele unui palmier de plastic (se și demontează!) la ghiveci, din care atârnă niște fructe / baloane / bile / "bile". Celor trei nebuni ai marilor poante li se adăugă, în alte scene, și Sir Andrew Aguecheek (Radu Dogaru). A se imagina citirea numelui său de familie cu accent maghiar. Și a se râde corespunzător.
Cam acesta e tonul. Impecabil asortat cu vestimentațiile și elementele de decor propuse de scenografa Andreea Săndulescu (de luminile lui Cristian a fost deja vorba). Explozie de culori, de alăturări improbabile, de dezvăluiri provocatoare, de învăluiri atrăgătoare. Ațâțător e totul. Pe bază de piele, pe bază de pânză, pe bază de lână (din fesuri galbene se întrupează gemenii Sebastian și Viola (Diana Buluga)). Dar și pe bază de sunet și muzici. Cea originală e compusă de Claudiu Urse (sincronizarea între sunetele lui Ursu și pulsațiile video-valurilor ale lui Niculescu e de manual!), cea faimoasă e interpretată de Anca Hanu (dumnezeiește!) și de restul distribuției (In the heat of the Tweflth Night mi-a fost titlul original, dar m-a dat cu capul de pereți finalul!). Dar și pe bază de gest, acrobație, dans (formularea coregrafia: Andrea Gavriliu ar trebui înregistrată la OSIM), cele care definesc integral un, de pildă, personaj inventat de Botond, cel al umbrei Oliviei (Diana-Ioana Licu).
Să nu uit. Apare în cadru și renumita "cadă cu picioare metalice de leuț", cea despre care regizorul Andrei Măjeri spune, într-o postare recentă de pe FB, că "Nu cred că există un obiect mai uzitat, enervant, obsedant, kitchos prin supralicitare în istoria ultimilor 15 ani de teatru românesc". Doar că, în cazul A douăsprezecea noapte sau Cum doriți, Andreea Săndulescu o folosește fix pentru aceste atribute ale sale, ca un soi de citat satiric desprins din kitschul de budoar al zilelor și băilor noastre (ah, biluțele (iar!) cele albastre care țâșnesc din cada unde își îneacă melancolia du(l)cele Orsino - Mihai-Florian Nițu). Și pentru că a fost vorba de baie, nu se poate trece ușor peste WC-ul acela în care își dosește dozele de alcool Sir Cucu, mai ales că vorbim de un spectacol de Botond, omul care a realizat, cândva, un memorabil & greu-narabil Talking Toilets la Teatrul Alexandru Davila din Pitești (ce păcat că s-a jucat & văzut & scris atât de puțin!).
Alături de hălcile masive de umor, un "ce" melancolic e strecurat printre feliile de luciditate. Diana Buluga își confirmă, o dată în plus, statutul de actriță cerebrală, capabilă să domine scena și sala prin rostirea limpede, plină de nuanțe și schimbări subtile de intonație, și privirea spunând la rându-i o poveste despre speranță și înțelegere ("Las lumea să disprețuiască..."). În raporturile cu Olivia și Orsino, Viola balansează constant între dorința de a se dezvălui și acceptarea de a se ascunde. Abia în întâlnirea spate în spate, fes în fes, cu fratele Sebastian (excepțională demonstrație a ce poate face teatrul viu, gândit și jucat cu toate motoarele turate, din câteva replici a căror rezolvare e, de obicei, o simplă punte spre epilogul fericit al piesei!), Viola își îngăduie clipa de sinceritate. Pe acel moment construiește Botond Nagy marele final, acela e punctul fix de care era nevoie pentru răsturnarea Pământului / universului întreg (că tot e Malvolia chestionată (și) pe teme de Arhimede în demențiala, deopotrivă actoricește - la nivel de costume - la nivel de mișcare, scenă a întâlnirii dintre subiectul farsei și "părintele" Topaz).
***
Anca Hanu e Feste. Bufonul. Pe scena pe care Anca Hanu e Ariel în Furtuna lui Gábor Tompa. Greu de evitat paralelismul. De întors privirea din fața evidenței. Actrița dă continuitate celor două personaje. Celor două ajutoare de mag. Feste nu are un Prospero al lui. Dar, asemenea lui Ariel, încearcă, pe baza propriilor puteri, să ajute la dezvrăjirea lumii amenințate de domnia răului și a prostiei și la re-vrăjirea ei pe baza binelui, inteligenței și iubirii.
Asemenea lui Andrei Șerban, Botond Nagy pledează, pe bază de mască & farsă ("potenza della lirica, dove ogni dramma è un falso, che con un po' di trucco e con la mimica, puoi diventare un altro"), pentru o lume care să re-învețe să se privească în ochi și să descopere adevărurile despre oameni ("ma due occhi che ti guardano, così vicini e veri, ti fan scordare le parole..."). O lume lipsită de bariere stupide, de prejudecăți imbecile, de excluderi, de anatemizări. O lume capabilă să-și recunoască sentimentele și, pe cât posibil, să le și urmeze.
Spectacolul clujean privește omul cu multă căldură și empatie. Celor aleși le deschide drumul spre fericire. Celorlalți le mângâie copleșitoarea singurătate, luminându-le în chip orbitor lungul drum la capătul căruia nu îi așteaptă nimeni. Pentru ei s-a (re)inventat Bufonul. Căci cel care râde de prostia omului va ști întotdeauna să-i mângâie nefericirea.
(foto: Nicu Cherciu)