În primul spectacol, râsul s-a datorat subiectului, care a vizat jocurile de culise ale Teatrului Național din Cluj-Napoca, în care actorii - încă imaginari - ai acestuia, distribuiți în rolurile clasicelor piese Iuliu Cezar și Richard al III-lea, sfârșesc la tribunal, respectiv la morgă, în timp ce rivalizează atât pe scenă, cât și în spatele ei, pentru grațiile actrițelor distribuite în rolurile Cleopatrei și reginei Macbeth. Se întrețese un pentagon mai mult sau mai puțin conjugal de intrigi, trădări și gelozii, pe lângă triunghiul total neechidistant al unor piese de teatru nesuprapuse peste incongruența rolurilor (ale scenei, ale realității), din care nu se mai înțelege ce este viață și ce este teatru - totul, pentru a sublinia, la propriu, sintagma shakespeareană a lumii ca scenă. Postmodernă și postdramatică, scena pare să aparțină doar iubirilor și granițelor ei etern fluide. Drept urmare, Cezar este și soț, și amant, și profesor de teatru la universitate, dar și actor, ipostază în care este și republican, și împărat (mai exact, un Nero comic, îndrăgostit de o contabilă, căsătorită cu amantul partenerei lui oficiale, reconvertită profesional în actriță). Profesorul de actorie îi dă lecții de dicție, respirație și control al nervilor, pierzându-și-i pe ai săi, cu aerul și pronunția Tovarășului Sasu, din Binecuvântatele chinuri ale iubirii. Rostind, cu delicii, cuvântul "cauciuc", Dragoș Pop amintește de un Toma Caragiu chemându-l la ordine pe Măcinoiu, în piesa lui Teodor Mazilu, al cărei titlu este el însuși o parafrază shakespeareană. Cine revede periodic sceneta binecuvântatelor și zadarnicelor chinuri ale iubirii, pe Youtube, înțelege despre ce delicii este vorba. Toată această brambureală de personaje, roluri și piese de teatru are ca scop exemplificarea luptei pentru putere, desfășurată în spatele scenei, pentru a fi azvârlită avocaților, iar ciozvârta, cât a mai rămas, tranșată de autorități. Dorind să ilustreze, în detalii infernale, noțiunea de "post-post-dramatic", omul real din rol ilustrează, în fond, patologia medico-legală a meseriei de actor, în lumea actuală. Textul se oprește la timp, înainte de a deveni teatrul documentar al balamucului extrem de bine documentat.
Disputa asupra a ce este teatrul documentar și cel documentat a apărut în cadrul lansării volumului Teatrele documentare, coordonat de Erica Magris și Béatrice Picon-Vallin. Totul a pornit de la carte, dar, în logica spectacolului ce avea să urmeze, a fost declanșată în raport cu altcineva, respectiv cu Tamara Constantinescu, autoarea celui de-al doilea volum lansat în aceeași zi, Bulgări de timp teatral. Teribil, monșer.
Răcoarea serii și a anotimpului se instalase deja, la ora începerii celui de-al doilea spectacol, al cărui subiect bine știut risca să își lase publicul rece, nu și nemuritor. Ce a urmat avea să demonstreze contrariul. Am văzut un Shakespeare "camp", cu un Cătălin Herlo în chip de drag queen și nenumărate accente queer și "gender bending", în care personajele evoluează în spațiul unei vile cu piscină verticală, proiectată pe ecranul video, din fundal, evoluând în costum de interlopi balcanici, cu trening și bluză cu găurele (dacă tot suntem în Illyria, adică într-un fel de Albanie contemporană, cu cartiere, carteluri și șefi de mafie locală). Subiectul piesei este doar pretextul de a jongla cu referințe vizuale la arta contemporană și realitatea cotidiană, venite în cascadă și în tot atâtea efluvii de râs. Ici, o statuie vie, roz, à la Jeff Koons, colo, un cardinal în cărucior cu rotile evocând strigătul papal din tabloul lui Francis Bacon, dincolo, tabloul lui Andrew Wyeth, al Lumii Christinei, proiectat în fundal, pentru un twist melancolic. Citatele vizuale abundă, în colaj dadaist, fără sens, după tiparul Forrest Gump (film care avea să reia ipostaza Christinei, din tabloul lui Andrew Wyeth).
După același tipar, sunt vărsate colajele auditive, de la muzică de toate felurile (Débussy, Chopin, viori baroce, hip-hop, Sandra, George Michael, Lucio Dalla), la accente (englezești, golănești, chișineșești). Se scriu scrisori de dragoste pe suluri de hârtie igienică, apoi se citesc cu implicarea publicului, folosit în chip de stativ pentru capătul sulului. Se agită arme, cătușe, droguri, cu care se face o "blană" de crack, tras pe vană (venă). Se deconstruiește, se descompune, se destabilizează toate sistemele și se dă de pământ cu toate establishmentele, cu o insolență juvenilă, autentic post-post-tarantiniană (dacă tot se reia soundtrack-ul Pulp Fiction și celebrul twist, al Oliviei - interpretată de Ramona Dumitrean - în chip de Uma Thurman) și cu volubilitate maghiară intraductibilă. Se deambulează în halat de baie Dude, moda Big Lebowski, portjartier fosforescent, salopetă din ciorap de dantelă tras inclusiv pe cap, mărgele, nădragi de eunuc sau pirat sau cine mai știe ce. Cine are chef să își bată capul, ca să înțeleagă tot acest bazar camp, cine are chef să aibă "o părere despre această părere", nu are decât. Am preferat doar să râd, la acest mega-performance regizoral și actoricesc, în timpul noului concept, de Shakespeare vizual, bazat din ce în ce mai puțin pe "words, words, words". Crack is wack, cum consemna celebrul mural, din 1986, al pictorului Keith Haring, absent din citatele piesei, dar expus în aceeași perioadă, la Galeria IAGA, de pe strada Cloșca 9-11, din Cluj-Napoca, alături de alți autori vizuali care, prin expoziția Journeys of Love, celebrează iubirea ca "experiența complexă și universală, trăită într-un mod unic de fiecare dintre noi", precum și "diferite aspecte și nuanțe ale comunității LGBTQ+".
O a treia zi cu adevărat internațională.