Dacă e-adevărat că muzica / E hrana dragostei, cântați-mi... rostește Orsino (Mihai-Florian Nițu) impunător, pe fundalul unei muzici halucinante care te hipnotizează și vrăjește din prima reverberație. Subiectul piesei lui Shakespeare e deja cunoscut, Orsino o iubește cu disperare pe Olivia (Ramona Dumitrean), Olivia iubește întruchiparea masculină a Violei, pe Cesario (Diana Buluga), Viola îl iubește pe Orsino... iar idilele dintre personaje nici măcar nu se opresc aici. Botond Nagy introduce o măsură a ineditul prin inversarea de gen a mai multor personaje, dedublarea lor și introducerea unui personaj nou-Umbra Oliviei (Diana Ioana Licu) - ținând cont de amploarea personajului, mi se pare potrivită inserarea unui dublu al ei, o voce interioară care încheie scenele cu un ecou care imprimă melancolia și deznădejdea generală.
Botond Nagy ne invită într-un barbie house eclectic pentru a redescoperi Iliria cu toate personajele sale vicioase sau virtuoase. Sir Toby alcoolicul (Adrian Cucu), camerista Maria îmbrăcată în stil preppy (Cătălin Herlo), Malvolia cea obsedată de reguli și de propria stăpână (Cecilia Lucano-Donat), Bufonul autoconștient și reflexiv, care ia rolul episodic de preot (Anca Hanu), Sir Andrew Aguecheek (Radu Dogaru) atașat de rățușca sa de cauciuc și care în cele mai multe cazuri este centrul situațiilor hilare, aceste personaje care conturează caracterul comic al piesei și balansează cu farsele lor tonul grav al conflictului dintre Olivia-Orsino.
Iar ce urmează este un crescendo de situații ridicole și absurde. De la scrisoarea pentru Malvolia scrisă pe un sul de hârtie igienică la portjartierele galben neon cu care își propune să își cucerească stăpâna, fiind considerată alienată și judecată pentru pornirile sale "demente". Multe momente par rupte dintr-un party delirant din Apollo, peisaj în care contesa se integrează ireproșabil. Olivia trăiește boem și hazardat în stilul Pulp Fiction, recreând cu Maria (sub influența cocainei) celebrul dans din Tarantino, neafectată de manifestările ciudate ale intendentei sau de cererile repetate ale lui Orsino de a-i recunoaște dragostea arzândă.
Scenografia (Andreea Săndulescu) pune în evidență "nebunia" spectacolului, construiește a place beyond belief, un loc dincolo de inteligibilul real, cu costume în afara convențiilor, cu oceanul care își varsă valurile în fundal și ale cărui abisuri adâncesc tristețea aparent shakespeariană.
Căutarea continuă a celuilalt sfârșește în final, când fratele își regăsește sora, iar alesul își regăsește aleasa, cad măștile mândriei, iar tot ce mai rămâne este dragostea autentică. Orsino și Viola își unesc cu tandrețe destinele, iar inima de piatră a Oliviei este revendicată de Sebastian.
A douăsprezecea noapte sau Cum doriți chiar oferă publicului tot ce dorește, lansând o infinitate de posibilități și scenarii neprevăzute. Acest produs copleșitor însumează un univers senzațional care cuprinde spectrul larg al manifestărilor autorității, nebuniei, disperării și a umorului.
(foto: Nicu Cherciu)