Another one bites the dust - War of the Worlds

Premiza: MAGNIFICĂ. H.G. Wells + Spielberg
Rezultatul: RATAT. Încă un film de Spielberg care muşcă din ţărână.
Să vedem de ce...

 Scenariul: PRUOOST! Haotic, dezlânat, dezechilibrat, destructurat, ignoră într-o veselie cele mai elementare reguli ale construcţiei dramaturgice. Respectă pe alocuri regulile de rutină ale genului.

 Principala calitate: Toată povestea e urmărită din perspectiva unei singure familii de oameni simpli, aşa că scăpăm de interminabilele clişee proprii altor filme "de invazie extraterestră" (preşedinţi, Case Albe, M.St.M.-uri, etc.) Trucul cu scoaterea din uz a majorităţii instalaţiilor ne scuteşte şi de jurnalele de actualităţi. Apar doar puţin, la început, cât să nu fie ignorate. Oficialităţile sunt reprezentate numai prin câţiva poliţişti şi armata care apare pe alocuri - adică, atât cât vede omul de rând. Asta-i bine.

 Ce e rău - da' RĂU DI TĂT! Respectiva familie e de o platitudine înfiorătoare. Nu sunt "oameni simpli" (vezi American Beauty, Terms of Endearment, Ordinary People, etc., etc.), interesanţi în simplitatea lor, sunt simple fantoşe plicticoase. Până şi vecinii mei de la bloc sunt mai cărnoşi şi zemoşi.

 Dakota Fanning: un freak / fluke, sau viceversa. O puştoaică urâtă, bătrânicioasă, antipatică şi parţial expresivă. Interpretează corect şi nimic mai mult. Una din două: sau e un produs comercial umflat cu pompa, sau rolurile alea geniale le-a făcut în alte filme. Cine are idee, să-mi recomande.

 Frasu: o chestie care mişcă pe ecran.
 Tasu: Tom Cruise. Gata.
 Măsa: o gravidă la-nceput şi la sfârşit.
 Ogilvy: singurul personaj care mai mişcă pe ici pe colo. Contradictoriu. Ieşit din comun. Rezolvă o situaţie (hodoronc-tronc). Pe urmă, o complică. Apoi, se pierde-n decor.

 Logica: ridicolă, penibilă, rizibilă, găurită ca un şvaiţer în care-au dat iama şoarecii. JUST ceea ce spuneţi, că faza cu microorganismele nu stă-n picioare nici de frică. Şi era AŞA de simplu s-o cârpească: o mutăţiuţă genetică, un tulpinache nou de virus, ieşit dintr-o încrucişare, un altoi, o dudă, ceva... Da, ştiu, sunt banale, clişeatice - păi bine, Ştefănele, atunci INVENTEAZĂ ceva, că eşti SPIELBERG, în puii mei, nu eşti Mircea Mureşan!

 Alte gugumănii:
- drăcoveniile care-au stat în ţărnă mii şi milioane de ani. Fugi cu ursu'!
- plonjoanele de la-nceput cu capsulele trăsnitoare. Las-o jos că măcăne!

 Faza cu cele unele aparate care totuşi merg (camere digitale, etc.): treacă-meargă (să ZICEM că erau cazuri izolate, norocoase, c-au venit fuga-fuguţa mai de departe, din afara razei de acţiune a pulsului magnetic - cum şi şmecheria cu solenoiul l-a ajutat pe Cruise să se facă de-o machină). Dar... trebuia să MENŢIONEZE asta, măcar în treacăt, măcar într-UN LOC! Aşa, rămâne o neglijenţă (reală sau aparentă). Iar miza e MICĂ: aparatele alea nu rezolvă nimic, doar că ne-arată câte-un tip fotochipuind tripodu', sau câte-un crâmpei de măcel în vizorul unei camere digitale. Şi ce dacă?

 John Williams: pe generic.
 Vocea lui Morgan Freeman: comentatorus ex machina.
 Super-zoomurile de la macro-n micro şi-ndărăpt: fumate.

 Tripozii:
Bile albe: repulsivi, angoasanţi, spectaculoşi.
Bile negre: nemotivaţi. DE CE "maşini păşitoare"? Doar ca să-i fie fidel lui Wells? Şi DE CE reproduc înfăţişarea extratereştrilor? Doar ca s-arate c-a văzut Independence Day şi i-a plăcut? Ce, tancurile noastre, şi avioanele, şi navele spaţiale, au cap şi umeri-craci? Sau, poate, din Calul Troian au coborât houyhnhnmi?

 Extratereştrii: nimic nou sub soare. INVENTEAZĂ, Fănele!!!
 Vizita extratereştrilor în pivniţă şi privitul la poze. Mă laşi!
 Mânuzda moleşită care se prăvale din trapă: citat (mai bine făcut, ce-i drept) din filmul vechi (1953, George Pal), unde secvenţa era dramaticardă de te umfla râsu'.
 Secvenţa din pivniţă: lungăăăăăă (boala lui Fane: se-namorează de câte-o situaţie zdronc în mijlocul filmului, şi n-o mai lasă din mână).
 Grenadele-n burta tripodului: butelia de oxigen în muianu' lu' Bruce din Jaws, şi alte jdemii la fel.
 Suptu' la sângele la oameni: Doom, Quake, Half Life, şi alte shootere 3D.
 Finalul: anticlimactic (aka băşit).


Bile albe:
 "Furtuna" de la început: mişto filmată, stresantă.
 Ieşirea primului tripod: suspense, spectaculos.
 Distrugerile din prima jumătate: apocaliptice, meseriaşe, stilate.
 Trenul în flăcări: da.
 Morţii pe râu: bilă gri. Cute - da' nu se compară cu carnagiul de după şopron, din Du-te şi vezi, de Elem Klimov.
 Gloata peste maşină: da, cum s-a spus şi mai sus.
 Gloata peste maşină, epilogul: împuşcarea ăluia, văzută prin fereastră. Bun!
 Atacul feribotului: bun.
 Ofensiva de pe deal: mdaaa... Se putea MULT mai bine.
 Tentaculul din pivniţă: bunuţ. (Deşi faza cu oglinda e moartă la juma' de drum.)

Câteva concluzii de ordin general:

Îl felicit pe Fănică pentru că, în prima oră, a reuşit să mă terorizeze. Oricât de tăbăcită mi-e pielea de filmangiu, şi oricâte tembelisme încolţesc peste tot prin film, atacurile iniţiale mi-au creat o stare de angoasă veritabilă. Mă simţeam chiar nasol, aveam presentimentul că acasă mă aşteaptă o nenorocire, ceva... Dacă la bătrâneţile lui zglobii, şi după tâmpeniile din ultimii ani, chestia asta i-a ieşit aşa de bine, tot e ceva!
(Dar pe urmă, cum spuneam, filmul se fâsâie.)

Îl urechez pe Fănelu' pentru cea mai mare greşeală a filmului: greşeala de ATITUDINE.

Teoretic, avea la dispoziţie două variante:
 1) Să transpună TOTALMENTE povestea în zilele noastre, rezolvând toate vechiturile moştenite de la Wells (tripozii, microbii, etc.). Ar fi fost onest, dar riscant, pentru că probabil l-ar fi pierdut complet pe Wells, şi nu i-ar fi ieşit decât ÎNCĂ UN Independence Day.
 2) Să respecte TOTALMENTE povestea lui Wells, nu numai lăsând-o în epocă, ci păstrându-i şi naivităţile şi desuetudinile de-atunci. Ar fi fost o convenţie acceptabilă, un frumos omagiu adus unui mare clasic al anticipaţiei (da, pe vremea pionerilor de tip Wells, Jules Verne, Mary W. Shelley, şi chiar Voltaire, cu Micromegas, S.F.-ul era aproape prin definiţie "anticipaţie"). Filmat cu mijloacele tehnice ale zilelor noastre, dar reproducându-i parfumul de epocă, şi aplicând cu discreţie un stil cinematografic retro, War of the Worlds ar fi putut ieşi chiar un film BUN.

En passant, treaba asta a făcut-o splendid Verhoeven, în Starship Troopers, unde regăsim viziunea futuristă proprie S.F.-ului din anii '50, cu acel inefabil unic al lui Heinlein, iar aluziile contemporane la Internet, manipulare şi cenzură sunt subtile şi inteligente.

Din păcate, Fane a făcut un fel de struţocămilă: a păstrat de la Wells jumătăţi de măsură (care în contextul actual nu mai stau în picioare), şi a adus totul în zilele noastre FĂRĂ NICI UN CHICHIREZ. Celularele, televiziunea, digicamurile şi avionul prăbuşit nu îmbogăţesc cu nimic povestea, pun doar nişte accente disparate şi atâta tot. Scoate-le din film, bagă scenografie şi costume de epocă, şi eşti la jumatea drumului spre varianta 2) de mai sus. Da' uite că nu-i dete prin minte - sau îi dete şi nu rămase, c-aşa e el, deştept.

Asta e, Fane tată. Ai feştelit-o!