***
Nasty e deopotrivă comedie, film de aventuri, documentar istoric, peliculă cu super-erou. Film inspirat din sport (sportiv?), biopic, frescă socială, friendship movie, peliculă istorică. Durează 100 de minute, are o distribuție stelară (din punct de vedere al istoriei tenisului), se bazează pe mii de imagini, statice ori în mișcare, realizate de-a lungul a 70 de ani, are un ritm excelent (Tudor D. Popescu e omul responsabil și de montaj) și o claritate a expunerii fără cusur (Tudor Giurgiu și Cristian Pascariu semnează scenariul).
Livrează tone de informații, oferă lecții de viață, propune interogații, are în centru un erou / anti-erou copleșitor și în siajul său zeci de personaje secundare memorabile (Gopo 2025 ar rupe toate convențiile dacă l-ar nominaliza pe Ion Țiriac pentru rol secundar), naște emoții, provoacă zeci de rafale de râs, mizează pe ceva cadre lacrimogene (cadre din ultimele două categorii au condus chiar la câteva serii de aplauze de-a lungul zisei premiere de gală).
Nasty e cinema-ul popular în formă pură. Se adresează unei multitudini de generații și clase sociale, știe să gâdile și să râcâie sensibilități, amintiri, vise, frustrări, complexe (inferioritate & superioritate) dintre cele mai diverse, are naturalețe, fluență, un afiș dat dracu' și o foarte specială capacitate de a provoca discuții de toate soiurile în timpul și după vizionare.
Nae Caranfil a privit premiera de undeva din lateral dreapta, aproape de o margine de rând F. Abia aștept o discuție între omul Filantropicii (apropo, tot la Sala Palatului i-a fost premiera absolută, acum doar 22 de anișori) și realizatorii lui Nasty.
***
E remarcabil cum senzația de șampanie excelent frapată pe care o lasă filmul nu e construită din propuneri cinematografice flamboaiante. Cu excepția unor cadre oarecum căutate, trase de undeva de la nivelul solului cu un Ilie Năstase la zi care se profilează pe cerul vast, imaginea lui Alex Brendea e în tonul scenariului. Nasty nu-și glorifică / zeifică eroul, după cum nu pleacă nici după fentele moralizării excesive a evidentelor sale derapaje din perioada de glorie și din cea care i-a urmat până în zilele noastre.
Evitând extremele, filmul lui Giurgiu & Pascariu & D. Popescu reușește să aducă la lumină un personaj dincolo de orice / multe straturi de imaginație. Mare sportiv? Știam. Ins care și-a revoluționat domeniul de activitate? Auzisem. Mare iubitor al nopților vieții? Se vorbea. Adversar neîmpăcat al arbitrilor, regulilor și cutumelor? S-a tot spus. Dar asta e doar o parte a portretului.
Născut în București în 1946 și fără vreo educație școlară solidă la bază, Ilie Năstase a plecat în lume pe mâna celui care i-a fost model, partener de dublu, mentor și prieten: Ion Țiriac. Cu 7 ani mai mare, brașoveanul care rămâne unul dintre puținii oameni de pe planetă ce a participat atât la Olimpiada de iarnă (ca hocheist), cât și la cea de vară (ca tenismen) a avut intuiția care urma să schimbe istoria sportului românesc și o părticică din aceea a sportului lumii. Despre aventurile la limita incredibilului celor doi români / est-europeni / commies / nimeni plecați de nicăieri pentru a străbate lumea și a-și face un super-nume pe vremea când globalizarea era o utopie și România, pardon, RSR, un sunet exotic, s-a scris cândva o carte. Ar fi fost prea frumos ca la vinul cu Nae, Tudor, Cristian și Tudor D. să se așeze și Ioan Chirilă, nu?
Încă mai incredibil (da, știu, sună ca dracu', dar exprimă fidel) e faptul că, la începutul anilor '70, pe când ducea tenisul în prime time, inventa noțiunea de rock/pop star în sport și punea umărul la venirea pe lume a unei anumite mărci pe nume Nike și a unei anumite activități pe nume marketing sportiv (vedeți ce rapid le-am enumerat, de parcă ar fi cele mai banale lucruri de pe lume?), Năstase acorda interviuri marilor posturi de televiziune ale lumii cu o naturalețe ce cred că mă va stupefia și la a 10-a vizionare a filmului. Omul al cărui discurs public din ultimele decenii îl știm cu toții se exprima pe atunci într-o engleză fără cusur, calm, măsurat, relaxat, luându-și timp pentru a judeca fiecare întrebare, pentru a cântări fiecare răspuns.
În splendidele imagini de arhivă din afara arenelor de tenis, clovnul / geniul de pe teren pare desprins dintr-un Truffaut, Melville ori Godard. Imaginea iconică a sportului putea fi oricând protagonistul unui film din Nouvelle Vague-ul care reinventa cinema-ul. Un anumit zâmbet, ceva din Belmondo, o oarecare melancolie, un strop de Delon, o certă tristețe, un unic Mr Nastaze. Un aer rebel, impecabil sincronizat cu frecvența de oscilație a epocii hippie și a primăverii-verii lui '68.
De unde a apărut omul ăsta? Cum a apărut? Cum e cu putință ca cineva venit din estul cel mai obscur al comunismului cel mai abject din epocă (nu uitați ro-istoria anilor '50 și a începutului deceniului 7) să cucerească într-o asemenea măsură imaginarul capitalist, occidental, al lumii libere? Să pară din acel film, să se integreze în acea lume și să aibă și abilitatea de a contribui în asemenea fel la parte din schimbările sale?
***
Cum ziceam, Țiriac. Gopo pentru rol secundar. Probabil singurul domeniu în care uriașul ego al faimosului om de afaceri a acceptat planul doi. Asta spune ceva despre Țiriac, dar spune încă mai multe despre Năstase (trivial și nu prea: între șarmul de anii '70 al celor doi, nu e deloc sigur, în caz de sondaj cuprinzător, că ar câștiga cel al lui Ilie). Dacă un așa iubitor de prim-plan înțelege să facă o eternă excepție pentru cineva pe poreclă Nasty, apăi acela chiar trebuie că e cineva cu totul ieșit din comun.
***
Țiriac a fost un sportiv român care și-a depășit cu mult condiția, atât din punct de vedere al talentului, cât și al stemei din pașaport. Năstase a fost un sportiv al lumii, născut întâmplător în România.
***
Dacă știți pe cineva care lucrează la marketing la Pepsi România, să îi transmiteți că faptul că faimosul brand nu e parte din sponsorii acestui film e un autogol mai stupid decât cel al lui Bănel de pe Santiago Bernabeu.
***
Există un anumit moment, un anumit episod. 1979, US Open, turul 2, meciul cu McEnroe. Certitudinea înfrângerii care se profila. Decizia lui Năstase, știind ce va urma. Știind că nu poate schimba finalul, dar că poate decide drumul până la el.
Ce a urmat, ce se vede pe imaginile de atunci și ce se aude în comentariile de acum e ceea ce trăim, uneori, rareori, pe stadioane. Sau în sălile de teatru. Sau în cele de concert. E dincolo de sport, de teatru, de muzică. E dincolo de bine, de regulamentar, de moral, de fair-play.
E materializarea unei energii, a unui fel de a fi împreună, a unei ciocniri de gânduri, emoții și instincte imposibil de povestit și de uitat. E probabil marele motiv, aproape niciodată dezvăluit, pentru care unii oameni se suie pe o scenă / intră pe un teren de sport și alții iau loc (vorba vine) în tribune.
***
Într-un foarte fain interviu acordat Andei-Maria Pășcuță și publicat de LiterNet zilele trecute (aici), Tudor Giurgiu confirmă posibilitatea de a continua să realizeze documentare despre biografiile unor mari sportivi români ("Apetitul cred că există, știi cum e: întotdeauna, oamenii vor să vadă povești care să-i emoționeze, care să le dea de gândit, să le miște ceva în interior") și o evocă pe Nadia. Prezența ei pe scenă, alături de Hagi și Năstase, la premiera lui Nasty, nivelul de emoție (din nou, populară) pe care l-a stârnit apariția acest trio (din nou, Țiriac în rol secund) confirmă justețea gândului lui Tudor.
Ceva îmi spune, totuși, că pariul Nadia va fi, pentru Tudor Giurgiu, mai greu decât își închipuie. Pentru că filmele sale de maturitate, de la Libertate la De ce eu? și de la Despre oameni și melci la Parking, spun, în esență, povestea unui erou masculin solitar și a relațiilor sale etern tumultuoase cu lumea înconjurătoare. Din 16 aprilie 2024, cvartetul s-a transformat în chintă: Andi Vasluianu, Emilian Oprea, Mihai Smarandache, Alex Calangiu, Ilie Năstase.