Trebuie să clarific înainte să mă arunc în universul sportului alb care întâlnește, acum, o cinematografie în stil clasic hollywoodian, că nu sunt, și probabil nu voi fi niciodată, adepta documentelor de arhivă sau a sportului deopotrivă. Reticența mea a fost greu de evitat când am aflat că această peliculă le îmbină pe ambele. Mă așteptăm să fie o incursiune oarecum (foarte) plicticoasă în istoria tenisului, cu Ilie Năstase ca erou apoteotic în centrul acțiunii și care neagă, lepădându-se de scrupule, orice beteșug al anilor de glorie, cumva montat pentru cei dinainte convinși de măiestria lui, ca încă o confirmare fugitivă. Ei bine, nu e. Iar cronica asta nu este, în niciun caz, transpunerea în scris a datului din cap aprobator pentru că "așa se face", nu, nicidecum. Ilie Năstase, supranumit Nasty, nu este un erou glorios în sensul clișeic al sintagmei, pentru că documentarul nu are o abordare maniheistă a noțiunilor (România împotriva lumii întregi, dușmanii care nu înțeleg geniul geto-dacului pursânge și alte aberații de așa natură). Spre marea mea surprindere, regizorii nici măcar nu au abordat succesul lui Năstase din prisma unui sentimentalism ieftin al sacrificiilor, orelor de muncă și traumelor metamorfozate în glorie, cum tinde să fie cazul de (prea) multe ori. În schimb, accentul cade mai degrabă pe talentul înnăscut al tenismenului și pe autenticitatea care îl scoate în evidență (bineînțeles, după geniul sportiv menționat anterior). Năstase ia tenisul, care era mai mult sau mai puțin obiect de interes elitist exclusiv pentru cei pasionați (și / sau avizați) și îl transformă într-un spectacol pentru mase, păstrând și chiar amplificându-i excelența. Oamenii se uitau la el pentru că și el, la rândul său, se uita la ei, le conștientiza activ prezența și îi implica. Era o parte tenismen, o parte rockstar. Un rockstar cu talent la tenis, poate.
Filmul prezintă și controversele vremii, sau ale vremurilor, pentru că face și o paralelă cu prezentul în care glumele și remarcile lui Năstase nu mai sunt la fel de gustate. Tot ce zicea Ilie Năstase era spontan, întotdeauna produs al momentului și nimic mai mult. Iar toți contemporanii săi (incluzându-i pe unii dintre cei mai acerbi adversari direcți ai săi, precum Stan Smith, Bjorn Borg, Jimmy Connors, John McEnroe) îl încapsulau într-o singură propoziție: "Așa era el." Niciun așa-zis scandal nu se năștea din vreo urmă de răutate și totul (dar absolut totul) avea sens denotativ și punct. Nimic mai mult de spus. Pur și simplu așa era el.
Nasty nu e portretizat hiperbolic ca un semizeu venit să revoluționeze tenisul (cu toate că o face). Prietenia dintre el și Ion Țiriac este unul dintre planurile principale ale filmului, esențial și hiper-relevant. Amândoi povestesc cum împărțeau întotdeauna camera în turnee sau cum uneori dormeau pe bancă în parc, constrânși de sărăcia regimului comunist. Dar dincolo de asta, Țiriac i-a fost mentor lui Năstase, frate mai mare și sprijin, iar filmul nu se sfiește să arate asta.
E probabil unul dintre cele mai umane (și umanizante) documentare din cele pe care le-am văzut. Și se simte - să nu credeți că un ambalaj frumos poate păcăli până la capăt - când un documentar își face treaba, când e organic și când nu.
Lăsând acum de-o parte circul de pe teren și dinamica luptelor seculare Nasty-arbitrii / Nasty-adversari / Nasty-inamici colaterali (?), trebuie notat că în estul comunist, tenisul nu era un sport prea cunoscut, iar în contextul României ermetice, Năstase a reușit să se afirme în occidentul capitalist și să ocupe poziția de număr 1 mondial (cel puțin pentru o vreme).
Nasty îi conferă multidimensionalitate omului Ilie Năstase care devine acum, pentru publicul larg de toate felurile, mai mult decât un tenismen și un simbol oarecum nedefinit.