7 personaje: Mirosław Guzowski e Geniul Carpaților, Małgorzata Witkowska e Mama Națiunii, Michalina Rodak e Fiica Faraonului, Damian Kwiatkowski e Generalul, Marcin Zawodziński e Ochiul Securității, Małgorzata Trofimiuk e Doamna-Care-Așteaptă și Karol Franek Nowiński e Băiatul. De-o parte și de alta a spațiului de joc, câte o oglindă. De-o parte și de alta a spațiului de joc, cele două tribune cu spectatori, aproape pline la reprezentația din a 3-a zi a Festivalului Internațional de Teatru Oradea (FITO) 2024 (3 iunie 2024). Cei 7 actori sunt întinși pe fulgii albi și mărunți, ca de zăpadă, ce acoperă podeaua lucioasă (și ea un fel de oglindă).
Geniul și Mama Națiunii sunt îmbrăcați elegant, de seară & sărbătoare (aflăm curând că urmează Crăciunul, se vor împărți cadouri), Fiica poartă o rochie provocatoare, Generalul își etalează uniforma, Ochiul și Doamna-Care poartă haine negre, Băiatul e în chiloți albi, poartă ciocate alb-negru și va etala o spectaculoasă eșarfă din pene roșii în jurul gâtului.
Da, sunt ultimele zile ale cuplului. Manifestanții sunt pe străzi, veștile aduse de telefonul fix manevrat de General sunt din ce în ce mai neliniștitoare, Elena îi interzice Generalului să mai răspundă. Cei doi aleg să minimalizeze riscul, să-și repete realizările și faptul că sunt iubiți de popor. Ochiul Securității e obediența întruchipată, Doamna-Care-Așteaptă ar crâcni, dar nu știe cum, și-a dedicat viața conducătorilor iubiți.
Singură Fiica schițează o revoltă, mai întâi pe plan personal, evocă hărțuirile la care a fost supusă de proprii părinți, alegerile pe care n-a putut să le facă, propria nefericire. Treptat, personajul Zoiei e cel prin intermediul căruia Julia Holewińska livrează informații de context despre ultimii ani de ceaușism. Statutul femeilor silite să dea țării cât mai mulți copii, interzicerea avortului și a oricărei metode de contracepție, umilința controalelor ginecologice lunare etc. Apoi, orfelinatele populate de copii abandonați de părinți care nu i-au dorit, condițiile atroce de acolo, rata enormă de îmbolnăvire cu pe atunci proaspăt descoperita SIDA etc. Homosexualitatea Băiatului prilejuiește aducerea la lumină a unui alt segment din ce vasăzică binefacerile vieții în acea societate în cazul în care ai fi orientări sexuale diferite de cele ale majorității. Mai târziu, când Generalul (Stănculescu) va fi schimbat tabăra și va fi devenit acuzatorul celor doi în proces, vom afla detalii despre represiunea din decembrie 1989, despre ordinele de a se trage asupra populației, despre miile de morți și răniți etc.
Wojciech Faruga (regie, decoruri, costume, lumini) propune un univers vizual și auditiv straniu și neliniștitor. Conuri de lumină puternice străbat când și când aerul mai degrabă pâclos, vag opac pe care îl creează în majoritatea timpului celelalte reflectoare. Pasajele muzicale (Radosław Duda) contribuie la instalarea unei senzații de disconfort, de final. Pare că suntem atrași într-un soi de turbion spațio-temporal ce-i va înghiți pe Ceaușești, dar și pe toți cei care nu vor rezista ispitei de a ceda ispitelor pe care le aceștia le tot nasc.
Cu precădere ea, savanta de renume mondial, împarte cadouri de Crăciun, indicații, acuzații. Victima de proximitate e Fiica, etern subjugată de bizara forță de atracție a unui mame despre ale cărei picante aventuri de tinerețe aflăm cu uimire & repulsie. El e mai degrabă pierdut în cutele bolilor diverse (cere cu obstinație dulce, mai mult dulce), nu pare să înțeleagă prea multe, e mai degrabă un bătrân inofensiv, ajunge chiar să fie luat în brațe de Băiat (deși acesta e venit din stradă, din rândul celor care vor schimbarea, poate e chiar unul dintre cei căzuți, venit la acest bal dement & slow motion al viitorilor vampiri să-i bântuie pe aceștia, să le mânjească de sânge conștiințele în fața multiplelor oglinzi, doar-doar vor vedea, doar-doar vor recunoaște, doar-doar se vor recunoaște).
Monologul de final al Generalului e atroce, vorbește despre uitare, marea aliată dintotdeauna a apostolilor răului, cea care le facilitează eterna revenire și construiește nemurirea. Deși amplu documentat și livrând o sumedenie de informații și comentarii social-politice, Ostatnie dni Eleny i Nicolae Ceaușescu / The Last Days of Elena and Nicolae Ceaușescu e mai degrabă un poem în imagini, gesturi (coregrafia: Bartłomiej Gąsior), cuvinte și alte felurite sunete. Un poem despre o prăbușire sângeroasă, despre uitare și despre forța gravitațională a răului.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 3 iunie 2024 @ Scena Sălii Casei de Cultură a Sindicatelor Oradea - format studio)
(Foto: Natalia Kabanow - Sursa foto: teatr.torun.pl/spektakle/the-last-days-of-elena-and-nicolae-ceausescu/)