"Ai văzut, mă, ce precizie, ce eleganţă? Ai văzut cum au făcut beţia aia, fără nici o grosolănie, fără să se hăhăie şi să se mitocănească? Ai văzut cum a rămas scena după ei, curată ca un pahar, fără nimic mişcat din loc, fără nici o picătură vărsată pe jos? Ai văzut cum au jucat travestiurile? Nu tu o ocheadă spre sală - ca să pricep eu, prostu', adică! -, nu tu un rînjet, nu tu o porcărică... Ai văzut pînă şi la aplauze cum au ieşit, toţi în acelaşi timp, luminoşi, zîmbitori, unu' nu gîfîia, unu' nu se-ncrunta? Şi noi unde sîntem, mă, în toată chestia asta, unde? Eu nu mai ies din casă, să ştii! Mă aşez pe jos şi plîng, atît!"
Conversaţia "pe viu" din care am reprodus acest fragment a avut loc imediat după o reprezentaţie cu A douăsprezecea noapte, jucată în timpul "jumătăţii bucureştene" a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova. "Ei" erau actorii ruşi (toţi, bărbaţi) din spectacolul produs de Festivalul Internaţional "Cehov" de la Moscova în colaborare cu trupa britanică "Cheek by Jowl" şi regizat de faimosul Declan Donnellan. "Noi" era(m) teatrul românesc contemporan, dacă nu vi se pare prea umflată expresia. Noi fără ghilimele, convorbitorii, eram eu şi o importantă actriţă de teatru şi film din patria noastră.
"Ai văzut cum se mişcau ei pe bucăţica aia de scenă? Ai văzut cum cîntau, cum vorbeau, ce simplu, ce curat, ce frumuseţe? Şi bătrînul ăla - nu, lasă-l pe Arlecchino! -, bătrînul care făcea pe sufleurul, cum stătea în scenă, cum participa! Adică nu-i cădea coroana că ăilalţi au roluri şi el trebuie doar să aprindă şi să stingă lumînările... Ai văzut cum jucau toţi la un fel? Noi de ce nu mai putem, mă, să facem aşa teatru, de ce?... Aaa, dar e şi vina voastră! Că noi poate nu ne dăm seama, poate ni se pare că facem bine tot ce facem, da' voi, voi de ce nu daţi cu noi de pămînt şi nu ne treziţi la realitate?"
Conversaţia telefonică din care am reprodus acest (foarte scurt!) fragment a avut loc, la ore tîrzii, spre noapte, după o reprezentaţie cu Arlecchino, slugă la doi stăpîni de Carlo Goldoni, jucată la "Bulandra" de Piccolo Teatro din Milano şi regizată de Giorgio Strehler, marele regizor italian (şi european, şi mondial) dispărut în 1997. "Ei" erau actorii italieni, unii foarte tineri, alţii (inclusiv protagonistul Ferruccio Soleri) trecuţi de 70 de ani. "Noi" era(m), din nou, teatrul românesc contemporan - mai exact, în speţă, actorii români contemporani. "Voi" era(m!!!) criticii, cronicarii şi alţi scriitori despre teatrul românesc contemporan. Noi fără ghilimele eram (fireşte) eu şi o importantă actriţă de teatru şi film din patria noastră. Aceeaşi.
Entuziasmul ei disperat - ori, poate, disperarea ei entuziastă - nu era deloc nemotivat(ă) şi, mai ales, deloc exagerat(ă). Cele două trupe ne arătaseră, într-adevăr, un teatru de foarte bună calitate - şi cînd spun asta, spun în acelaşi timp prea puţin şi prea mult. Era artă ceea ce văzusem pe scenă şi, totodată, era meserie. Era fapt cultural extraordinar şi era viaţă teatrală obişnuită. În piesa lui Shakespeare, Declan Donnellan distribuise, ca pe vremea autorului, numai bărbaţi; majoritatea, tineri şi foarte tineri. Cei trei care jucau rolurile feminine (Viola, contesa Olivia şi Maria, camerista acesteia) - "schimbarea de sex" fusese operată la vedere, legîndu-li-se la repezeală o fustă pe deasupra pantalonilor - nu "maimuţăreau" mimica şi gesturile femeieşti, nici nu se "deghizaseră" în femei, ci erau, pur şi simplu, nişte bărbaţi jucînd (foarte bine) nişte roluri; întîmplător, acele roluri erau feminine. Secvenţele comice ale piesei - printre care, şi una de beţie cruntă - erau "descifrate" la fel de strict, de net şi de (cum să zic?) economic ca şi cele melancolico-dramatice şi, în ciuda unei destul de apăsate "localizări" (se lălăiau cîntece ruseşti), trimiterile la actualitate nu implicau nici o ieşire din cadrul stilistic, atemporal, al montării; din stilul ei.
Cît despre piesa lui Goldoni... Strehler a pus în scenă Slugă la doi stăpîni de şase ori, în răstimpul a aproape cinci decenii: a fost, pentru el, un fel de obsesie. Ceea ce găsise în această comedie în acelaşi timp simplă şi (ca intrigă) foarte complicată era, probabil, parfumul indicibil al trecutului - trecutul teatrului, trecutul Veneţiei fascinante, trecutul unei vieţi pline de farmec, de violenţă şi de inocenţă - şi, cine ştie, ocazia de a-i face fericiţi pe actorii din trupa sa de la Piccolo, pentru că fiecăruia, oricît de mărunt i-ar fi fost rolul, regizorul i-a "lucrat" un moment de bravură, un moment în care să ocupe prim-planul scenei şi al atenţiei publicului. Iar actorii au ştiut şi au putut, fiecare, să-şi "exploateze" din plin momentul, demonstrîndu-şi fie amplitudinea vocii, fie mobilitatea trupului, fie varietatea registrelor de joc - fie pe toate acestea, concomitent. Totul, într-o scenografie superbă, într-un ecleraj rafinat, într-un stil impecabil...
... Pe care teatrul românesc îl avea şi el, cîndva. Nu doar în montările celor mai buni, ci - redus, poate, la expresia minimă, aceea a ţinutei - în spectacolele obişnuite, "normale", de rutină. Şi pe care nu îl mai are acum - foarte rar - decît, pe unele porţiuni, în spectacolele zise "eveniment". În rest...
Dar, ca să nu cad iarăşi în pesimism (măcar pînă la următorul articol), reţin, din toată această suită de întîmplări mai mult sau mai puţin scenice, entuziasmul şi disperarea unei actriţe. Este, poate, un început.