Printr-un răspuns la întrebarea simplă "care sunt vocile critice pe care le apreciaţi?" cunoscutul regizor Alexandru Tocilescu mi-a dat, recent, cheia problemei pe care, nu întâmplător, a ridicat-o şi revista Dilema veche - starea criticii. El a spus că i-ar plăcea să-l judece în continuare Valentin Silvestru şi abia apoi, cu regretul că acesta nu mai există, a dat câteva exemple - puţine - dintre criticii încă în viaţă. Aceste nume nici nu mai contează, de vreme ce regizorul nu le-a pomenit pe ele mai întâi, ci a dat glas regretului că adevărata autoritate critică, în cazul de faţă Valentin Silvestru, nu mai există. Răspunsul lui Alexandru Tocilescu vine să confirme ceea ce unii au diagnosticat mai de mult, anume "sindromul absenţei autorităţii", resimţit foarte acut, cel puţin în spaţiul teatral.
Starea criticii de teatru de la noi e dezastruoasă pentru că tot mai mulţi reprezentanţi ai acestei profesii practică tehnica "discursului parazit", înfundându-se pe drumuri lăturalnice, în loc să aprecieze cu inima deschisă, fără idei preconcepute, ceea ce văd pe scenă. Unii ştiu dinainte de intrarea în teatru ce spectacol vor vedea, iar dacă ce văd pe scenă îi contrazice, e vai şi amar. Alţii lasă interesele personale sau de grup să primeze atunci când analizează o producţie, sau îi acuză pe ceilalţi, preventiv, că fac asta. Sunt şi unii maeştrii "împăciuitorişti" care nu vor să supere pe nimeni, fiindcă toată lumea munceşte mult până să facă un spectacol, iar munca trebuie apreciată, chiar dacă e depusă în zadar. Mai nou, sunt unii care încearcă să iasă din anonimat introducând criterii ideologice pure în critica de teatru. Deşi pare o aberaţie, s-a găsit cineva şi la noi, după ultima Gală UNITER, să susţină corectitudinea politică drept criteriu de analiză a spectacolului, într-un moment în care aceasta e contestată până şi la ea acasă. Dacă ar fi reuşit doar să pună încă o cărămidă la edificiul propriei discreditări, n-ar fi fost nici o pagubă, dar adesea criticii sunt judecaţi "în grup", iar răul se răsfrânge asupra întregii bresle.
De ce să ne mai mirăm că artiştii se plâng de lipsa autorităţii, de vreme ce criteriile sunt astfel amestecate, iar, la limită, cel care susţine dramaturgia contemporană nu mai e capabil să aprecieze un spectacol cu un text clasic şi invers. Incapacitatea de a ne deschide spre lucruri care nu sunt primele pe lista noastră de favoriţi (fiindcă orice critic are aşa ceva şi e foarte bine că se întâmplă asta) e unul dintre duşmanii cei mai periculoşi. Sunt, din păcate, destul de mulţi care se împiedică în acest obstacol, ba mai mult, în loc să-şi recunoască eroarea - umană - îşi radicalizează discursul şi pretind că nu e vorba de confuzie, ci de "un concept", "o viziune", "o teorie personală", ba mai aduc şi citate în favoarea acesteia. Rătăcirile acestora sunt pline de un ridicol demn de compasiune.
Cel mai trist e însă când vezi cum oamenii depun o mare cantitate de energie pentru a schimba între ei replici acide prin intermediul ziarelor şi revistelor în care se exprimă (unele cu un tiraj mai mic decât numărul de rânduri ale articolelor respective), cu scopul inutil şi, practic, imposibil de realizat - dar care se poate transforma uşor într-un bumerang - de a discredita un coleg de breaslă, o instituţie sau o iniţiativă care nu le aparţine. E încă un simptom al devierii de la funcţiile şi menirea criticului, care sunt în primul rând acelea de a ghida spectatorul în peisajul teatral şi de a semnala erorile artiştilor care fac respectivele spectacole. Dovadă că, atunci când vezi prea multe spectacole, rişti să capeţi virusul care te face să te dai în spectacol.
Apoi, se pune întrebarea "cui foloseşte?" când vine vorba de mese rotunde, colocvii şi alte întâlniri conforme cu protocolul, organizate cu o îndârjire demnă de o cauză mai bună, mai ales cu ocazia festivalurilor. Rareori pleci de la acestea îmbogăţit cu o idee, cu un gând, cu o impresie comunicată de vreun participant, în schimb mai mereu te întrebi la ce bun ai pierdut atâta timp? O să mi se răspundă că, totuşi, o nevoie de comunicare există în stare latentă în mai toţi actorii, regizorii, scenografii implicaţi în realizarea spectacolelor. Am auzit adesea teoria cu pricina, dar mi se pare că nevoia asta de comunicare a devenit un clişeu foarte vehiculat şi, apoi, cred că citirea şi înţelegerea articolelor scrise de unii pe baza muncii altora poate fi o foarte bună cale de comunicare, atunci când cea directă nu se leagă. Şi dacă ea nu se leagă în mod firesc, pe baza unei simpatii împărtăşite, atunci ce rost are să o forţăm?
O zbatere ridicolă şi inutilă se desfăşoară departe de interesul publicului de teatru, sub ochii nedumeriţi ai artiştilor, care se întorc, în cele din urmă, de la aceia ce ştiu să se facă astfel de râs. Cum să nu aibă nostalgia autorităţii, dacă asta e ceea ce li se oferă în schimb?
Revenind la Valentin Silvestru, dincolo de autoritarismul lui, cu care eu personal nu m-am putut împăca, acesta înţelesese bine un lucru: criticul trebuie să şi construiască ceva, altfel nimeni nu-i va da niciodată credit pe deplin, ci îl va privi întotdeauna ca pe un intrus, unul care nu poate crea nimic şi care, din frustrare, amendează ceea ce produc alţii.
Să construieşti e singurul mod în care te poţi salva, uman şi profesional, din aceste hăţişuri în care ideile - puţine - sunt amestecate cu umorile, adesea mult mai puternice. Să construieşti ceva şi să cauţi mereu numai compania şi prietenia oamenilor în care crezi, pe care ai de ce să-i apreciezi şi ale căror cuvinte te pun pe gînduri.