Inițial, auzind despre "urmărirea" personajelor documentarului cu o cameră de filmat, m-am gândit la cu totul altceva. Am crezut că voi vedea o abordare cotroversată, o metodă abruptă de-a surprinde viața în așa fel încât exponenții ei să nu fie neapărat părtași la conceperea sau organizarea poveștii. Nu credeam că vor filma cu telefonul anumite cadre, nu credeam că vor privi în cameră... credeam într-o perspectivă detașată, pur obiectivă. M-am grăbit să judec înainte să privesc, dar nu regret, căci dintre preconcepții mi s-a decupat mirarea! Așadar... trei tineri proveniți din medii sociale diferite sunt urmăriți de camera de filmat pe parcursul ultimilor ani de liceu, fiind surprinși în procesul căutării de sine. Adolescenții sunt luați prin surprindere atât de provocările vieții, cât și de ei înșiși, fiind marcați de nelipsitele schimbări, atât de ordin fizic, psihic sau social, firești vârstei. Una face parte dintr-o trupă de teatru, dorind să devină actriță. Habet cântă trap și speră la succes pe plan muzical. Ștefania este o activistă de mediu, ce și-a propus să aplice la o facultate în străinătate.
De-a lungul celor 84 de minute (câte numără filmul) evoluția evenimentelor se încadrează undeva pe linia mediană dintre ante-pandemie și post-pandemie, aceste două dimensiuni ale timpului din geometria unui vis, amânat de-o o viață oprită-n loc. Înainte ca pandemia de coronavirus să se instaleze global, acești tineri își urmau obișnuitele activități cotidiene: mergeau la liceu, ieșeau cu prietenii, organizau petreceri, repetau pentru festivaluri de teatru, participau spontan la proteste contra poluării ș.a.m.d. Apoi, ultimul an de liceu l-au petrecut (și l-am petrecut) în mediul online, intrând cu profesorii pe google meet sau învățând singuri pentru bacalaureat, nefiindu-le permisă prezența fizică în școală. Mulți ne-am zăvorât atunci în case și mulți am înțeles că este necesar să ieși în colectivitate cu mască pe figură, purtând în buzunar prea minunata declarație pe proprie răspundere.
Valentin - așa cum îl strigă mama sa pe Habet -, locuiește în cartierul Ferentari, zonă cunoscută drept primejdioasă în București. Merge mai mult din obligație la studii și nu crede în sistemul de învățământ românesc. Deși nu este implicat activ la orele de curs, optează totuși să joace teatru împreună cu câțiva colegi, ca hobby și ca modalitate de dezvoltare personală. Cât timp era în clasa a XI-a își dorea să continue cu actoria, să se școlească la UNATC sau la Royal Academy of Dramatic Arts. Odată cu venirea carantinei, dorința tânărului nu a mai dăinuit, căci nu mai existau contextele în care să facă pregătire pentru admitere, fiind stopate din motive de siguranță. Pe de altă parte, visul de-a face muzică și de-a deveni cântăreț de trap nu-i dispare, așa că vorbește cu un producător și înregistrează un single. Din punct de vedere financiar n-o duce tocmai bine: muncește pe șantier, mănâncă ce găsește, face lucruri ilegale, fuge de poliție, dar aduce bani acasă. Își ajută părinții, cărora le poartă o stimă inexprimabilă în cuvinte. Renunță la liceu pentru o perioadă și crede că cel mai bine i-ar fi dacă ar pleca în străinătate (e un motiv palindromic al filmului această migrare a tinerilor spre occident). Tot în cadrul poveștii lui, ne ciocnim și de-o lume a umbrelor, o lume unde te poți droga, unde te poți tatua fără frică de infecții, unde e mai facil să fi premiant la "școala vieții", decât academic.
Una învață la Colegiul Național Bilingv ‟George Coșbuc" din București, unde face parte din trupa de teatru Brainstorming (Brain) coordonată de Alexandru Ivănoiu. Visează mai degrabă să plece din țară pentru studii, e dispusă să lucreze la o cafenea în Berlin sau în Barcelona mai curând decât să rămână la facultate în România. Una se învârte în cercuri boeme, are o situație financiară prosperă și locuiește într-o casă elegant mobilată. Timpul liber și-l petrece cu prietenii, organizează petreceri, dansează, iese la cafea sau pleacă în Vama Veche cu grupul și iubitul. Așa cum aminteam și mai sus, legat de ce înveți sau nu la școală, îmi place să cred că Una are dreptate (într-un discurs ținut la ultimul clopoțel) și că școala nu te pregătește pentru viață. Cele mai multe informații pe care ajungi să le cunoști sunt adiacente instituției și astă nu-i motiv de supărare, e doar purul adevăr!
‟Am probleme cu timpul. E super frustrant că am impresia că timpul trece sau stă pe loc... efectiv că trece super greu și în momentul doi, am impresia că trec prea repede... nu-mi dau seama ce se întâmplă cu timpul... nu știu, mă simt ca în Matrix, am impresia că sunt ca o sclavă între niște numere" - scurt citat despre ce a însemnat pandemia pentru tânăra generație consemnată la domiciliu, în izolare, desprins dintr-o înregistrare a Unei din anul 2020.
Ștefania este din Bacău și învață la Colegiul Național ‟Vasile Alecsandri". Locuiește încă cu familia, iar situația de acasă nu este tocmai roz, căci simte că se pune destul de multă presiune pe ea, așteptările mamei fiind ridicate. Face parte dintr-o organizație ce militează împotriva poluării, participând la marșuri spontane, luând cuvântul și cerând schimbarea. Cadrele de la Piața Universității din București sunt mărturia perfectă în acest sens: pancarte, megafoane, o droaie de adepți ai activismului, reporteri, forțe de ordine. Get-beget nonconformistă, vopsindu-și părul în culori vibrante și cu machiaje extravagante, Ștefania simte că locul ei nu este în țară, așa că încearcă să obțină o bursă de studiu pe alte meleaguri.
Dialog între Ștefania și o prietenă:
P: Și legat de facultate și job, hai să luăm în considerare că eu m-am lăsat de facultate, nu am diplomă și am un job totuși...
Ș: Și chiar unul foarte frumos, așa job îmi doresc și eu, adică...
P: Da, exact, așa că nu mori dacă nu ai facultate sau whatever...
Ș: Știu, dar erau momentele ale de super overthinking...
Viața este mult mai flexibilă decât alegem să credem, nimic nu poate și nu trebuie să fie definitiv, poți oricând să-ți schimbi direcția, poți oricând să te răzgândești. Viața nu se termină atunci când nu știi ce urmează, iar cu cât ne impulsionăm să ne încadrăm în niște tipare, ne periclităm, căzând în eroare, uitând cine suntem în esență. Duc cu mine și vis și viață. Sunt la vârsta la care sunt confuză în legătură cu viitorul, sunt la fel ca Habet, sunt la fel ca Una, sunt la fel ca Ștefania (chiar cu un an mai mică, pentru că tocmai am intrat în clasa a XI-a). Din punctul meu de vedere, documentarul ăsta nu are nevoie de analiză, are nevoie să ajungă la cât mai mulți adolescenți.