Dialoguri și documentare care schimbă perspective - Festivalul Internațional de Film Documentar Astra, 2024

În fiecare toamnă are loc la Sibiu Festivalul Internațional de Film Documentar Astra, aflat în 2024 la a 31-a ediție. Este realmente trist că în cinematografele românești ajung cu greu filme documentare, fiindcă sunt considerate fără succes la public. Dacă stau bine să mă gândesc, anul acesta cel mult trei documentare în limba română au fost proiectate într-o sală de cinema din orașul meu natal, Craiova.

Ei bine, atunci, festivalul de la Sibiu rămâne singura ocazie în care pot vedea la cald noi producții cinematografice și pot asculta discuții pe marginea acestora. Este și locul în care, pe lângă sesiunile de dialog cu realizatorii filmelor, sunt organizate întâlniri cu specialiști din domenii relevante pentru subiectele abordate în pelicule.

Dar nu e numai asta. Din câte am văzut până acum, există o diversitate a viziunilor personale și politice, adesea exprimate prin observații critice asupra realităților trecute sau recente, sub formă de proteste sau denunțuri împotriva nedreptăților sociale. Documentarele din ediția 2024 m-au impresionat atât prin forma și tematica lor, cât și prin faptul că au fost realizate de-a lungul mai multor ani, pentru a surprinde transformările la nivel personal și social, iar toate acestea au fost expuse cu o îndrăzneală sfâșietoare, indicând schimbări profunde și rupturi definitive în malaxorul social. Nu intenționez să fac o ierarhizare, ci pur și simplu voi recupera și recomanda acele filme care mi-au atras atenția în cele trei zile petrecute la Sibiu.

În prima mea zi de festival, am reușit să văd filmul Tata, într-o sală aproape neîncăpătoare. Realizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, este un documentar, să-i spunem "refugiu", fiindcă prin acest material vizual sunt dezvăluite cu o sinceritate sufocantă o serie de traume și umilințe care mocneau în sânul unei familii. Lina Vdovîi pornește într-o călătorie dificilă pentru a rezolva conflictele cu propriul tată, care la rândul lui este victima unui abuz din partea șefului său. Tatăl ei, aflat de mult timp la muncă în străinătate, lucrează aproape izolat pe proprietatea unui patron italian. Acesta îi cere fiicei sale să-l ajute să înregistreze cu camera ascunsă momentele în care este hărțuit, pentru a-l putea denunța pe șeful abuzator. Folosindu-se de acest pretext, Lina încearcă să comunice cu tatăl, cu speranța de a-l face să înțeleagă că și ea a suferit din cauza comportamentului lui agresiv. O secvență care m-a lăsat fără cuvinte, este aceea în care Lina își ia inima în dinți și-și înfruntă tatăl, verbalizând suferințele pe care le-a trăit în timpul copilăriei și adolescenței, perioade în care s-a simțit complet lipsită de apărare. Aceste experiențe traumatice se împletesc cu drama migrației, însă, deși pare ca aceasta să-i fi deschis ochii inițial tatălui asupra opresiunii, fricii și neputinței, vedem pe parcursul acțiunii că nu e chiar așa.

Filmul surprinde în mod răscolitor și dinamica relațiilor între tată, fiică și mamă, aceasta din urmă fiind singura care suportă violența verbală a soțului fără să-l părăsească. Pe de o parte, documentarul se concentrează pe spirala violenței care nu are sfârșit în familia Linei, nici măcar atunci când tatăl devine conștient că el însuși este o victimă a altora cu mai multă putere. Pe de altă parte, te face să te gândești la iubire și ce înseamnă ea într-o relație de familie. În acest caz, cel puțin, rămâne mereu suspendată la nivel declarativ.

În timp ce vedeam documentarul, îmi treceau prin minte ideile lui bell hooks din volumul Totul despre iubire. Noi perspective, referitoare la iubirea de sine și cât de dificil este să stabilești relații sănătoase cu cei de lângă tine. Oamenii sunt învățați să se sacrifice pentru ceilalți, ceea ce pentru hooks duce la o formă de auto-abandon și relații dezechilibrate, în care de cele mai multe ori se pierde simțul propriei valori. Într-un anumit sens, acceptarea sinceră a unei persoane cu defecte și vulnerabilități înseamnă un proces de autocunoaștere și de vindecare a rănilor emoționale. Poate că ar trebui să existe și o deschidere spre o practică morală și spirituală, fără dorința de a domina sau a pune presiune pe ceilalți să se conformeze. Asta ar trebui să ne dea de gândit. Este un documentar cutremurător, uluitor de curajos, în care eu m-am regăsit. Filmul a câștigat premiul pentru cea mai bună regie la secțiunea Europa Centrală și de Est în cadrul festivalului.


Auzisem încă de la TIFF de Alice On & Off, regizat de Isabela Tent, și-mi doream cu nerăbdare să-l văd la Sibiu. Mărturisesc că am ieșit din sală profund bulversată. Mi se amestecau în cap gânduri de furie și de neliniște, deoarece documentarul explorează relația de cuplu, care rezultă toxică și apăsătoare. Alice este o tânără artistă, care la 16 ani începe o relație cu Dorian, un bărbat de 53 de ani. Isabela Tent a lucrat aproape un deceniu la acest film, urmărind parcursul vieții celor doi - de la iubire și afecțiune (așa cum mărturisesc protagoniștii), până la torturi psihologice, presiuni, și chiar stigmatizare socială.

Este de apreciat felul în care regizoarea reușește să pătrundă cu subtilitate în intimitatea lor, printr-un stil observațional, arătând cum sărăcia dezumanizează, iar lipsa unui mediu sănătos rupe orice șansă de schimbare. Părăsită de mamă, Alice este crescută de bunică și începe încă din adolescență să consume tot felul de substanțe. Rămâne însărcinată cu Dorian și păstrează copilul, însă pentru a se întreține, ajunge să muncească în afara țării, lucru care o face să devină și mai vulnerabilă, prinsă într-un cerc vicios. Camera de filmat surprinde prăpastia în care se află și, implicit, suferința lui Alice, cu toate că prin alegerile pe care le face, lasă să se deslușească o brumă de speranță, un soi de rezolvare. În final, totul e în zadar.

Pentru mine cel puțin, Alice On & Off e un manifest, un film tranșant și înfricoșător cu o privire lucidă asupra unei societăți în colaps, fără urmă de iluzie și dorință. Cutremurător de dureros, și, cu toate că sună cinic, e ca o lecție de viață pentru a înțelege unele aspecte ale realității în care trăim, chiar dacă de multe ori preferăm să ne întoarcem privirea. Și mai zic doar atât, premiul pentru cel mai bun film din Secțiunea România este pe deplin meritat.


Dar să schimbăm un pic registrul. Unul dintre cele mai provocatoare documentare pe care le-am văzut la Astra Film Festival, atât din punctul de vedere al formei, cât și din cel al conținutului, a fost Maia - portret cu mâini, de Alexandra Gulea, distins cu premiul pentru cea mai bună regie tot în Secțiunea România. Este vorba de o combinație ingenioasă de factură experimentală, între documentar și eseu audiovizual, prin care autoarea recuperează o istorie din memoria familială.

Documentarul, narat integral în aromână, ni se afișează ca un mozaic de texturi și stiluri ce capătă semnificație prin interpretarea minuțioasă a istoriei personale. Alexandra Gulea arată detalii fotografice din viața bunicii, completându-le cu momente de ficțiune din trecutul ei sau chiar folosind simboluri populare, fie sub forma unor îndeletniciri sau a unor obiecte arhaice. Implicit, intervine și un fel de privire onirică asupra unei identități, poate o redescoperire a ceea ce a fost pierdut sau, poate, conștient uitat.

Într-o lume din ce în ce mai globalizată, în documentarul Alexandrei Gulea, limba aromână devine un act politic, un mijloc de reconectare cu trecutul printr-un constant dialog, dar raportată la o identitate care poate fi recuperată, modificată și chiar chestionată. Poate ar merge aici o privire la explicațiile oferite de Gilles Deleuze și Félix Guattari despre limba minoritară și utilizarea ei într-un anumit context. Vorbim despre transformarea limbajului într-un instrument de explorare a identității și, totodată, ca o expresie artistică folosită pentru a sfida structurile dominante și a afirma existența unor perspective alternative.

Filmul Maia - portret cu mâini ne invită la reflecție prin valențele lui de obiectivitate, de existență a unei istorii, dar, în același timp, ne provoacă la imaginație, la experiment, la problematizare în legătură cu o lume care se (de)construiește cu fiecare reprezentare a ei. Într-adevăr, propunerea regizorală a Alexandrei Gulea este foarte, foarte interesantă!


Și dacă am început să scotocesc după lucruri interesante, recomand unul dintre filmele care m-au făcut să mă întorc mulțumită spre casă. În ultima seară de festival, am văzut Vis. Viață, regizat de Ruxandra Gubernat, un documentar la care a lucrat aproape cinci ani. Filmul s-a materializat pornind de la poveștile unor adolescenți în ultimii ani de liceu și perspectiva lor asupra lumii contemporane. De fapt, nu este vorba doar despre dilemele și problemele generației Z, ci practic ele se repetă indiferent de categoria de vârstă, asta dacă ne gândim la temele abordate în acest documentar, precum accesul la educație sau oportunitățile de muncă din țară și din străinătate, anxietățile și temerile legate de emigrare.

În esență, este o călătorie spre maturizare, mai degrabă introspectivă, traversată de gânduri pline de îndoială, reacții spontane sau chiar decizii pripite. Nu vă sună cunoscut? Apreciez în mod deosebit forma în care regizoarea pune în contrast viziunile adolescenților care provin din medii sociale diferite și marchează fie lipsurile, fie avantajele fiecăruia. Și cred că se jonglează foarte deștept cu registrele vizuale la montaj (Robert Bitay), prin afișarea unor imagini dinamice, pe formatul TikTok, subliniind franchețea adolescentină de un firesc impresionant, în alternanță cu planuri prin care se lasă să se observe confuzia tinerilor în momente de răscruce sau în situațiile în care sunt sfătuiți de adulți.

La sesiunea de Q&A, Ruxandra Gubernat a explicat că, în timpul pandemiei, tinerii au primit telefoane mobile pentru a se filma singuri, iar unele dintre acele secvențe au fost integrate în film. În orice caz, prin această incursiune în viziunile și experiențele adolescenților, filmul arată că fiecare generație își construiește viitorul în propriul ritm, oscilând între speranță și incertitudine pentru a-și găsi locul într-o lume complexă. Sper să ajungă și în cât mai multe cinematografe din țară sau, dacă nu, îl vom prinde sigur pe vreo platformă de streaming!
 

Festivalul de film Astra este un prilej de întâlnire cu cele mai recente documentare, problematizări și abordări antropologice sau istorice, motiv pentru care prezența sa în peisajul de festivaluri din România este esențială. Sincer, consider că ar trebui să existe câte un festival de asemenea anvergură în fiecare oraș pentru a vitaliza cunoașterea și a încuraja dezbaterile.