A 3-a ediție a BukFeszt, festivalul bucureștean al unora dintre teatrele de limbă maghiară din România (cele din Odorheiu Secuiesc, Satu Mare, Miercurea Ciuc, Oradea și Timișoara), se întâmplă în perioada 30 septembrie - 6 octombrie 2024 la teatrele Odeon și Metropolis.
***
Și, până la urmă, unde ne grăbim? De ce e musai ca totul să se întâmple pe repede înainte, într-un ritm alert, conform unui plan gândit la secundă, pentru un public capabil să gândească rapid, să se emoționeze curând, să uite pe dată? Există teatre, există orașe, există regizori, existe trupe pentru care timpul e un aliat prețios, nu un dușman ce trebuie învins cu toate mijloacele.
Mizantróp, avagy a kirakat rendezés alatt / Mizantropul, sau vitrina în curs de amenajare, producția a trupei Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare, înscenată de regizorul rus Sardar Tagirovsky (39 de ani, născut la Kazan) pe un text pornind de la Mizantropul lui Molière și dezvoltat de Tagirovsky și de dramaturgul István Gedő Bessenyei (38 de ani, născut la Târgu Mureș), durează 3 ore și 40 de minute (incluzând 2 pauze de câte 15 minute) și ar putea dura liniștit încă pe atât. Chiar, cum ar arăta un spectacol la care oamenii să vină si să plece, să iasă la o țigară în timpul actului 5, să meargă la o friptură după a 4-a pauză, să tragă un pui de somn pe fotoliu puțin după miezul nopții, să aplaude finalul cu o cafă fierbinte alături și apoi să plece la birou?
În timpul celei de-a doua părți a Mizantropului lui Tagirovsky (omul care, pentru trupa de limbă maghiară de la Satu Mare, e cam ce e Attila Vidnyánszky Jr. pentru cea a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj - apropo, săptămâna trecută, pe 25 septembrie 2024, s-a întâmplat premiera cu Janovics, a treia montare a lui Vidnyánszky Jr. la Cluj, după senzaționalele Rómeó és Júlia / Romeo și Julieta și Ifjú barbárok / Tinerii barbari), am avut senzația că aș putea trăi în acest spectacol ore în șir, că nu m-ar mira defel dacă, de la 10 seara, pe un colț de scenă, ar apărea un TV acordat pe un DigiSport de Champions League, că Ágnes Keresztes (Célimène) și Kati Méhes (Arsinoé) vor pregăti, până la urmă, un gin tonic și pentru mine (nu doar pentru cei doi spectator norocoși de la staluri cu care au dat noroc), că voi primi și eu (asemenea lui Andrei Șerban, privind îmbujorat nevoie mare din loja Odeonului așezată pe verticala fotoliului de la balcon de unde Alexandru Dabija aplauda cu mare poftă la finalul primei părți) un ecuson din mâna unei actrițe (nu știu ce scria pe el), că teatrul îmi va deveni, la propriu, acasă.
Și pentru că teatrul are timp la Satu Mare atunci când Tagirovsky se întâlnește cu trupa Harag György (să vă reamintesc absoluta demență de 4 ore și 10 minute pe nume Raszputyin / Rasputin, montată în 2019 și prezentată la primul BukFeszt, cel din 2022?), scena poate oferi publicului delicii nemăsurate. Filozofie, de pildă. Între Alceste (Zsolt Orbán), "fost profesor de filozofie, în jur de 30 de ani", după cum ni-l prezintă pliantul-program, și prietenul său admirator / admiratorul său prieten Philinte (Gergő Frumen), "regizor de film și producător, 42 de ani" (mânuind o cameră de filmat desprinsă din La dolce vita - dar, până la urmă, câte citate vizuale nu poartă mărci felliniano-sorrentiniene în acest spectacol?), se dau lupte grele pe teme fundamentale. La rându-le, Célimène ("creator de conținut digital, în jur de 30 de ani"), Arsinoé ("directoarea unei case de modă, 69 de ani") și Eliante (Tekla Laczkó - "scriitoare, blogger, asistenta lui Célimène, în jur de 30 de ani") se iau la rându-le la trântă cu masculul-alfa Alceste, combătând aprig, argumentat, contondent.
Alceste e individul, Célimène e lumea. Îi desparte rațiunea (obiceiurile, anturajul, plăcerile, educația, planurile de viitor), îi unește iubirea (iubirea, iubirea, iubirea, iubirea, iubirea). Alceste e mereu singur, Célimène e mereu în mijlocul oamenilor. Mă rog, până la finalul (a cărui intensitate scade oarecum din pricina deciziei celor doi dramaturgi ai spectacolului de a merge parcă prea mult pe litera textului primordial) care developează zadarnicul chin al celor doi de a scăpa de ce le e scris.
Dar unirea lor (semănând, pe baza decorurilor gândite de Anna Kupás, prinderii în capcană de hamster, un soi de perpetuum mobile cu alură sisifică) vine după ore și ore în care lumea noastră se prezintă la rampă. "Diderot, filosoful francez, a susținut cândva că Mizantropul lui Molière ar trebui rescris la fiecare cincizeci de ani. Epoca noastră a devenit atât de alertă, încât acești cincizeci de ani se reduc probabil la cinci", explică Tagirovsky în evocatul pliant-program. Atunci, rescriere să fie!
Pisici faimoase pe Insta să poarte dialoguri filozofice pe marile ecrane ale scenei, așadar (concepție video: Bianka Nagy)! Actorii să-și depună în buza scenei, la final, plușurile, măștile și celelalte mici elemente care le mediau înfățișarea asemenea filtrelor de Tik Tok / emoticoanelor de orice digital, dară! Totul să fie filmat & transmis live, cu lanterna mobilului musai pornită! Și așa mai departe!
Pentru că teatrul are, în anumite cazuri luminoase, timp, textul înțesat de idei și concepte se cuvine decorat cu ample pasaje muzicale. La chitară electronică și voce (Oronte, "ministrul culturii și mogulul media, 55 de ani" - Gábor Rappert-Vencz), la trompetă și voce (Clitandre, "vedetă parvenită, în jur de 40 de ani" - Tibor Gál Bodea), la bass și voce (Basque, "chef, omul de încredere al lui Célimène, 44 de ani" - Zsolt Attila Péter) și la / pe multiple voci (ah, cum e momentul omagiu pentru Kati Méhes / Arsinoé!), e rost de pleiadă de șlagăre (e drept, din epoca pre-pre-internautică): de la Ray Charles la Bonnie Tyler, de la Nat King Cole la Fool's Garden (cu un lemon tree în frunze, fructe, trunchi și ghiveci chiar pe scenă, că nu ne batem joc când facem un gin tonic regulamentar, da?), de la Charles Trenet la Baccara.
Muzica invadează pauzele & foaierul, muzica însoțește / completează intriga, muzica dezvoltă spectacolul pe traiectorii cu totul surprinzătoare. Muzica e atributul lumii detestate de Alceste și adorate de Célimène, lumea cortinelor / filtrelor roșu aprins, lumea costumelor uau (aceeași Anna Kupás) și a ședințelor de shooting (turnate în ceea ce avea să devină, ulterior, cursa de prins iubiți), lumea party-urilor fără număr-fără număr și a măștilor asemenea (singur Alceste nu poartă mască sau ochelari), lumea vloggerilor, influencerilor, manechinelor, creatorilor de conținut, desigur, digital și sex-simbolurilor deghizate în, de pildă, "Acaste, actor de film parvenit, în jur de 47 de ani" (Sándor Varga) etc.
Ah, era să uit! Lumea teatrului, a cinema-ului, a artei, în general (într-o lungă și delicioasă scenă de bârfă între Célimène - Ágnes Keresztes e impunătoare & fermecătoare în calitate de lider adorat al lumii de suprafețe și aparențe umane - și prietenii săi, personajele îl iau la vorbă pe regizorul Sardar himself!) are felia ei consisentă de analiză critică. Făcută cu ochiul critic al vremurilor în care cei care ne laudă sunt super și cei care ne înjură n-au gust, minte, pregătire.
Nu vă grăbiți să trageți concluzii! Am zis, doar, ca avem timp. Alceste nu e eroul suprem și ceilalți nu sunt personajele bleah prin excelență. Aici nu e stadionul derby-ului profunzimea intelectualului pe cale de dispariție versus superficialitatea lumii pe e-cale de e-proliferare necontrolată (deși descrierea aceasta nu e chiar străină de o anumită (e)-realitate înconjurătoare). Verticalitatea / idealismul moral al omului interpretat de Zsolt Orbán (ce are alura unui campion de snooker în șoșonii unui personaj camilpetrescian și e teribil de convingător mai ales în scenele de teatru de idei) emoționează, dar reprezintă un model totuși de neatins. Viața pretinde, mai degrabă, puterea de a negocia / a face compromisuri pe care le dovedește Célimène (de pildă, pentru un proces al lui Alceste, insuficient, totuși, dezvoltat dramaturgic). Alceste păcătuiește pentru că nu înțelege latura carnală a omului (inclusiv / mai ales a sa), Célimène pentru că împinge la extrem frivolitatea (adică pune prea lungă vreme între paranteze mai-mult-decât-carnalul propriu).
Actorii se adresează adesea direct publicului, luminile sălii sunt mai mereu aprinse. În alte câteva momente, reflectoarele (Targirovsky și Márk-Cristopher Demeter) decupează hălci de lumină în marea de întuneric. În prima dintre instanțe, actorii și spectatorii sunt de aceeași parte a baricadei realului, comentând împreună fabuloasele ipocrizii ale lumii în care trăim noi azi, în care trăia Molière acum trei secole și jumătate, în care pesemne s-a mai și se va mai tot trăi. În a doua dintre instanțe, teatrul augmentează realul imediat cu magia întâlnirii dintre doi oameni.
Poate că Alceste și Célimène nu sunt două personaje distincte. Poate că sunt doar instinctele contrare adăpostite în interiorul fiecărui om, duelându-se fără milă și oprire în conștiința fiecăruia dintre noi. Ori poate că asta e marea iubire: bătălia continuă a contrariilor aflate în eternă atracție reciprocă.
(Foto: Pagina spectacolului de pe site-ul Teatrului Odeon)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 1 octombrie 2024 @ Sala Mare a Teatrului Odeon, în cadrul BukFeszt 2024)