***
Nu știu dacă există o definiție cât de cât acceptată a teatrului fizic și dacă se pot enunța bariere clare între ce va să zică teatrul fizic, teatru-dans și dansul contemporan. Pot însă spune că genul de spectacole propuse de regizorul-coregraf Györfi Csaba și de trupa Ansamblului Nagyvárad din cadrul Teatrul Szigligeti din Oradea, auto-declarate ca fiind "spectacol fizic de teatru-dans", sunt un soi de element de legătură între teatrul să-i zicem clasic, cel bazat pe narațiune rezumabilă în cuvinte, și spectacole de dans care privilegiază imaginile, tablourile, stările, într-o succesiune greu de povestit într-o formă literară.
După succesul de acum 2 ani, de la primul BukFeszt, cu Antigoné / Antigona, orădenii au propus la ediția din 2024 a festivalului Suttogások és sikolyok / Strigăte și șoapte, dramatizarea (realizată de Katalin Czvikker) scenariului faimosului film din 1972 al lui Ingmar Bergman. Din nou, aceeași stranie și atât de plăcută senzație de a putea urmări cu ușurință curgerea firului narativ, în ciuda absenței aproape totale a cuvintelor (sunt de auzit, când și când, gândurile pre-înregistrate ale lui Agnes (Barkóczi Réka)). Doar pe bază de gest, mimică, costume (ce caracterizează net și fără cusur personajele - Előd Golicza), muzică (un mic regal sonor ce însoțește, cu emoții variate și adesea interludii comice, mișcarea - Csaba Boros), spațiu (patul enorm, alb, ca centru al lumii, locul pasiunii erotice și al morții cumplite - Előd Golicza) și ecleraj (luminile, pesemne creația lui Györfi Csaba, sunt ele însele element de decor & al șaselea performer de pe scenă).
***
Cele trei surori de la Bergman, Agnes, Maria (Nadin Törteli) și Karin (Gabriella-Dalma Kerekes), parcă sunt cele de la Cehov în spectacolul lui Györfi Csaba. Legăturile dintre ele sunt mai puternice, mai adânci, cu accente mai solare decât în viziunea marelui suedez, montajul privilegiază, pentru final, o scenă a reunirii și bucuriei. Personajele interpretate de cele trei excelente performere se desprind de amintiri, de cumplitele traume personale, chiar și de moarte, prizându-se într-un dans-joc care celebrează lumina și viața.
Personajul servitoarei, Anna (interpretat, la paritate, de Luca Krupár sau de Virág Fodor), e lăsat cumva în umbra celor trei, chiar dacă, la răstimpuri, sunt mișcări, ipostaze, sugestii care o așază lângă protagoniste, ca un soi de a patra soră de suferință, dar și de bucurie. Asemenea ei, cele 3 personaje masculine (doctorul, soțul Mariei și soțul lui Karin), interpretate cu atenție la detalii de Hunor Barabás, sunt menite doar a ilustra scene din viețile surorilor, aducând la rampă vitalitatea erotică năucitoare a Mariei și, în oglindă, tragedia vieții intime a lui Karin.
Totul gravitează, însă, în jurul treimii AMK. Celei care pleacă, celei care trăiește, celei care se află între lumi. Trei personaje ori trei vârste diferite ale unei aceleiași femei. Anii de glorie, anii de decădere, agonia despărțirii.
Peste toate, spectacolul orădean așază zumzetele care domină, adesea, fondul sonor. Gura lumii sau, mai sigur, gândurile omului. Amintirile, visele, spaimele, vorbele auzite, vorbele imaginate. Ce păstrăm în noi din tot ce adunăm, ca un zgomot alb în așteptarea marelui negru.
(Timpul & Spațiul reprezentației: 2 octombrie 2024 @ Sala Mică a Teatrului Metropolis, în cadrul BukFeszt 2024)