Quijote şi Absurdistan cu Ada

Auzi imbold la scriitură! Scrie ceva... ceva care te-a mişcat... Păi, pe mine mă mişcă aproape zilnic ceva, de la bătrâna cerşetoare din colţ care nici măcar nu întinde mâna, până la o melodie, dar asta n-a făcut din mine o scriitoare! Ba dimpotrivă, mă regăsesc mai degrabă în gaşca celor care, având o oarecare ştiinţă în a folosi cuvintele (trecând de faza de "propoziţie"), critică tot ceea ce creează alţii (ei, hai! - aproape tot). Poate că ar trebui să specific că nu sunt un fan "artă contemporană" şi-mi cer scuze că nu pot detalia în acest moment, aşa că ar trebui să fiu crezută pe cuvânt, acordându-mi-se prezumţia de nevinovăţie.

De cele mai multe ori argumentaţia este o bază solidă doar pentru mine sau cel puţin aşa mi se spune(!) Dar, uite că, în diletantismul meu de pseudocritic, mi s-a întâmplat o întâmplare în care m-am disociat de masa criticilor şi-am abuzat de locurile goale lăsate de cei ce ştiu să vadă - fără a face din asta un exerciţiu - şi...

O seară de joi în ArtJazz, un spaţiu relativ mic, proaspăt renovat, cu canapele comode şi scaunele incomode pentru o şedere mai lungă de 30 min, o atmosfera underground creată şi de fumul marii majorităţi, oameni - şi în picioare - aşteptând acelaşi lucru, concertul Adei Milea cu Bobo, Romi şi pianistul - mii de scuze că nu-mi amintesc numele acestuia -, Quijote în engleză.

Nu ştiu când a trecut ora în care am ascultat o muzică de calitate, am picat în admiraţie în faţa unor oameni care, deşi nu practică actoria, au fost mai expresivi decât mulţi dintre cei văzuţi pe scene prestigioase ale Bucureştiului, am râs, m-am întristat. Pentru ca, în final, să nu pot aplauda, pentru că-mi puneam prea multe întrebări pe care în mod obişnuit le evit.

Apoi partea a doua, un Absurdistan interpretat de Ada şi Romi cu texte în aceeaşi notă de râsu-plânsu - mai mult plânsu şi nu numai în funcţie de cantitatea de alcool şi numărul de ţigări. Cineva remarcă "Nici nu ştii dacă să te bucuri că există oameni ca Ada care chiar dacă nu eşti vinovat pe de-a-ntregul te fac să te simţi..."

Au fost câteva ore în care, deşi joi, am uitat de serviciu, de computer, de probleme, de cotidian; mai mult, am cunoscut oameni plăcuţi, oameni pe care, deşi nu-i cunoşteam direct, îi cunoşteam prin ceea ce fac, am ascultat, am râs, am fumat enorm (ruşine!) şi am plecat îmbrăcată în râsu-plânsu care uite că, după două săptămâni, încă mă ţine.

Şi, hai, că n-oi fi eu cea mai slabă de înger sau cea mai incultă spectatoare!